Mai erau câteva zile până la Crăciun, iar în Bucuresti căzuse prima ninsoare. Orice locuitor al capitalei știe că o combinație ca asta este letală, mai ales la căderea serii. Așa că, dacă nu te încumeți să o iei la pas spre casă/cumpărături/concerte/sau-orice-altă-destinație (ceea ce poate fi de-a dreptul fermecător, căci Bucureștiul e splendid în această perioadă) , e bine să îți faci provizii serioase de răbdare.
Răbdare încă aveam. Timpul era cel ce ne părăsise. În seara aceea ningea cu vinovăție și pe străzile dușmănoase se înainta cu viteze de melc. Așa se face că atunci când am intrat în Galeria Posibilă, destinația noastră, purtam pe umeri munți de zăpadă și o întârziere amețitoare.
Pe vremea aceea Matei al meu, care avea patru ani, făcea cursuri de pictură la Galeria Posibilă. Acolo ne petreceam fiecare seară de joi. Ne plăcea amândorura: lui pentru că își murdărea mâinile cu vopseluri și sădea pe hârtie povești în imagini; mie, pentru că îmi spălam sufletul cu operele expuse în galerie și culegeam povești din imagini. Dar cel mai mult ne plăcea că o dată pe lună, cursurile erau ținute de însuși artistul ce expusese în perioada respectivă. Și atunci… se întâmplau lucruri magice.
In seara de care vă povestesc urma să aibă loc o întâlnire pe care atât eu, cât și Matei o așteptaserăm cu sufletul la gură. Expoziția din decembrie fusese de departe favorita noastră și doream teribil să îl cunoaștem pe autorul ce ne dăruise atâta frumusețe/emoție/înțelepciune/ poveste cu picturile sale. Era frustrant că tocmai în acea seara am ajuns cu întârziere…
În sala de expoziție (care servea atunci și pe post de anticameră) era cald, lumină și liniște. Dar de dincolo de ușa de curs – o ușă înaltă, de casă boierească, din lemn masiv, cu geamuri de cristal – răzbătea un zumzet vesel. Of, începuseră!
”Mateiaș, intri ușor, îți ceri scuze și te așezi în liniște la locul tău”, mi-am incurajat copilul în timp ce-i dezbrăcam paltonașul. Tremura. Îl simțeam emoționat, dar mai ales jenat de faptul că ajunsese ultimul și parcă n-ar fi vrut să meargă. Nu mi-a răspuns. Mi-a dat o îmbrățișare lungă, apoi a traversat cu pașii lui mici, mici (Doamne, cât era de mic pe vremea aia!) încăperea enormă, a pus mâna pe clanță, a ridicat ochii și a înlemnit: ”Mami, m-ai adus la Mos Crăciun!” Era atâta fericire în glasul lui încât l-am crezut.
Dincolo de ușă, pe un jilț înalt, îmbrăcat cu un șorț roșu- vișiniu, stătea un domn în vârstă cu barbă altă și zâmbet blând. Pe chip avea o lumină de început de lume.
„Tu ești Mos Craciun, nu-i așa?” l-a întrebat Matei, repezindu-i-se în brațe. ”Te rog să-mi spui adevărat!”
”Sunt ce vrei tu, dragul Moșului. Ce vrei tu… Iar tu trebuie să fii Matei….”
Aceasta a fost prima mea întâlnire cu maestrul Ștefan Câlția, unul dintre cei mai frumoși și curați pictori lăsați de Dumnezeu pe pământ. Începând de mâine, 3 octombrie și până pe 5 decembrie, domnia sa va expune la Timișoara, la Muzeul de Artă. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai importante evenimentele culturale ale anului, și-ar fi păcat să-l ratați. Vor fi expuse 50 de lucrări, dintre care unele în premieră aboslută, precum cea de mai jos – ”Icar și luna” – pentru care maestrul Câlția mi-a făcut onoarea de a-mi da exclusivitate (până mâine o puteti vedea numai si numai pe bogul meu). In schimb, eu trebuie să îi scriu o poveste. O puteti citi maine, tot aici.
Deci, dacă aveți drum prin Timișoara, opriți-vă la Muzeul de Artă și zăboviți o vreme în fața operelor create de maestrul Câlția. O să trăiți Crăciunul – sau orice altă minune dragă sufletului vostru – mai devreme.
Pentru mai multe detalii contactati:
Matei Caltia, Galeria Posibila, matei.caltia@gmail.com, galeriaposibila@gmail.com,
tel: 0722404040