Aceasta e una dintre poveștile favorite ale Anastasiei:
”demult, tare demult, pe când Mami (adică eu) si Anchi (adică sora mea cea mare) eram mici mici, de nici nu știam să ne stergem nasul, să mâncăm singure sau să-l spunem pe R și nici una nu purtam pantofi cu toc …
…demult, așa cum spuneam, într-o zi, Mama Ica (adică mama mea) și bunica mea pregăteau în bucătărie o mulțime de bunătăți. (Pe vremea aceea bucătăriile nu erau deschise, ca acum, și nici nu existau hote și alte minunății care să împiedice mirosul de mâncare să intre în casă, așa că, atunci când te hotărai să faci o prăjitură sau o budincă sau o friptură delicioasă te închideai în bucătărie ca într-un laborator magic.) Eu și Anca eram în camera noastră și ne jucam în liniște.
Ei bine, asta era ceva neobișnuit! Pentru că, printre multele lucruri pe care nu știam să le facem, nici eu și nici sora mea nu știam să ne jucăm în liniște. În casa noastră, liniștea era un semnal de alarmă. Liniștea anunța un dezastru. Însemna că suntem pe cale să facem o mare mare prostie. Dar, în ziua aceea, Mama Ica și Bunica erau prea prinse cu vrăjile lor bucătărești ca să bage de seamă Liniștea.
Când au venit să ne verifice era deja prea târziu, pentru că noi puseserăm deja mâna pe poșeta mamei, aceea în care își ținea fardurile și de care nu aveam voie să ne atingem niciodată-niciodată-niciodată. (Pe vremea aceea fardurile se găseau tare tare greu – treceai prin multe peripeții ca să le câștigi – iar pentru Mama Ica erau foarte importante. Le folosea să se transforme în zână sau în prințesă ori de câte ori se urca pe scenă sau apărea la televizor. ) Dar vezi tu, tocmai pentru că ne erau interzise – deși știam ce puteri fermecate sunt închise în cutiuțele acelea mici și colorate – amândouă eram fascinate de fardurile mamei. E limpede că atunci când ne-au căzut pe mână le-am folosit.
Poți să îți imaginezi ce a văzut Mama Ica atunci când a deschis ușa? Eu: eram acoperită pe tot capul, inclusiv pe păr, pe urechi și pe sprâncene cu un strat gros de fond de ten roz, iar gura era camuflată cu un cerc imens de ruj roșu, ce se lăbărța de sub nas până pe bărbie. Anca era ceva mai discretă: pentru că nu-i ajunsese fondul de ten (îl consumase tot pe capul meu) se mulțumise cu un fard verde, întins pe toată pleoapa până pe frunte, trecând mult de sprâncene și un ruj roz pe buze, după tehnica deja cunoscută: de sub nas pe bărbie.
”Cut Aca foașă! Cut Aca foașă!” (Traducere: m-a făcut Anca frumoasă.), i-am explicat mamei , plină de încântare, lovindu-mă peste cap ca o maimuțică în delir, încercând să afișez cel mai fermecător zâmbet din dotare. Lângă mine, Anca își aștepta felicitările, cu aerul artistului ce a creat o capodoperă…
Finalul se petrece în baie, cu multă apă și clăbuc și multe lacrimi amare vărsate din ochii mamei și ai noștri, care ne simțeam izgonite din ținutul zânelor înapoi în cel al copilelor ce nici măcar nu stiu să-l spună pe R și nu poartă pantofi cu toc. ”
A fost prima mea lecție de machiaj, în care am învățat că dacă vrei să fii zână trebuie să înveți să folosești praful magic cu măsură, cerând întotdeauna, dar întotdeauna sfatul unui magician profesionist.
In fotografie este Anastasia mea, in varsta de 5 ani , la un eveniment organizat de Douglas si Dior.