Dragă (Bog) Dan,
Am citit într-o carte cum că viața fiecărui om ar putea fi povestită cu un singur cuvânt. Mi-am scormonit aproape instantaneu și instinctiv mintea în căutarea unui cuvânt, unul singur, în care să încapă ființa ta. (Sunt prea slabă și prea orgolioasă să mă disec pe mine.) Nu l-am găsit. Ce cuvânt poate cuprinde în el vâlvătaia, sarcasmul, tandrețea, incertitudinea, curajul și teama, răbdarea și nerăbdarea, dăruirea și sfidarea, luna și furtuna, cerul și pământul, căutarea (mai ales căutarea) în care te îmbraci în fiecare zi? Pentru tine… e nevoie de o întreagă poveste.
Fii pe pace, știu că ai trecut demult de vârsta la care să mai crezi că ei (oricine și oriunde-ar fi) ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Povestea asta, ce vreau să-ti dăruiesc, e pentru oameni mari. O știu de mult. Atât de demult, încât nici nu îmi aduc aminte unde am auzit-o. (E posibil să o fi visat!!!) De azi e-a ta.
Povestea ta
A fost odată, demult, pe vremea când oamenii vorbeau cu animalele…
A fost odată un sat de oameni buni și harnici, cărora toate le mergeau din plin. Într-o zi, un om rău (sau poate un zeu căzut din înalt, nu mai țin mine), înfuriat că prea erau toate bune și frumoase pe lume, le-a acoperit cerul cu un scut gros și negru și le-a luat lumina.
La început nici oamenilor și nici animalelor nu li s-a părut a fi mare lucru: dacă era întuneric, puteau să doarmă mai mult, să-și legene copii mai mult, să-și alinte nevestele mai mult, să povestească mai mult cu prietenii, să viseze mai mult… Dar în scurt timp (să fi fost o lună, o zi sau poate doar o clipă, habar nu am. Cât timp îi trebuie unui om să înțeleagă că I s-a furat cerul?) li s-a făcut dor de lumină.
În zadar au încercat să spargă scutul. Era prea sus și prea întunecat.
Atunci, Marele Vultur, care (asemeni oamenilor din sat și celorlalte viețuitoare) suferea de frig, de dor și de însingurare, le-a spus celorlalți. ”Nu mai pot! Întunericul mă apasă prea tare! Mi-e dor de lumină!. Eu sunt mare și puternic, așa că voi zbura în înalt și voi încerca să fac o gaură în cer pentru ca soarele să ajungă din nou pe pământ.”
Și Marele Vultur a zburat, a ajuns la cer, a atins scutul, dar nu l-a putut sparge. A încercat încă o data și încă o dată, cu toată forța și tot dorul de care era în stare. În zadar. Scutul era prea gros, iar el prea singur.
Și chiar dacă renunțarea n-ar trebui să strecoare niciodată în sufletul unui vultur, al nostru a primit-o. A vrut să se întoarcă pe pământ. Dar ostenit fiind, a atins din greșeală (ușor, ca o mângâiere) scutul cu aripa și… Ce să vezi?… Scutul s-a crăpat. Puțin. Atât de puțin, că de nu ar fi fost întuneric, bietul vultur nici n-ar fi băgat de seamă. De Dincolo s-a strecurat o rază de lumină, fragilă ca un gând.
”Hei! Mă aude cineva? E cineva acolo? ”, a strigat Vulturul.
”Sunt. Sunt eu, Cea Mai Mică Stea”, i-a răspuns o voce subțirică.
”Te rog, te rog, steluța mea norocoasă, ajută-mă să aduc lumina din nou pe pământ!”
”Vai, mie! De m-ai vedea cât sunt de mică! Pentru așa ceva e nevoie de Soare. Dar el e prea departe ca să ți-l aduc. Aș putea, însă, de vrei și ai răbdare, să-ți țin de urât. Aș putea să luminez când te lupți cu întunericul, să-ți spun povești când te odihnești, să-ți cânt când ți-e dor, iar când ai obosit pot să mă sting…”
… Ei bine, dragul meu, povestea se sfârșește aici. I-am uitat sfârșitul. E posibil ca vulturul să fi renuntat. Sau, dimpotrivă, să fi continuat lupta și să se fi întors pe pământ cu Soarele (și poate și cu steaua cea mică – cea mai mică stea )… sau poate amândoi s-au stins încercând (după ce au fost fericiți împreună până la adânci bătrâneți). Habar nu am.
Cu dragoste,
