Scrisoarea a patra

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dragă Sanda (Oana, Daniela, Raluca, Irina, Anca, Alice, Roxana, …)

Când eram mică – atât de mică de nu reușeam să-mi leg șireturile la pantofi, iar sunetul  ”r” îmi părea a fi una din tainele lumii – bunicul meu m-a învățat un cântec. De fapt, l-am învățat singură. Era un colind. Scurt, simplu, cu o linie melodică uniformă. Iar bunicul mi-l cânta în fiecare seară la nesfârșit, molcom, mormăit și monoton, doar-doar voi adormi de plictiseală… Nu s-a întâmplat niciodată așa. În loc să mă plictisească melodia, mă intriga textul și gândurile mi se aprindeau în cap mai ceva ca luceferii într-o noapte senină.

Suna cam așa:

”Colo sus pe lângă lună/Este-un scaun de hodină./Da pe scaun cine șede?/ Șede, șede Maica Sfântă/ C-un fiuț micuț în brațe.

Fiul plânge, stare n-are./ Taci, fiule, nu mai plânge/ Că io ție că ți-oi dare/ Două mere, două pere/ Să te joci în rai cu ele/ Și cheile raiului.”

Ce copil în toate mințile ar înghiți o asemenea promisiune? Hai, merele și perele, treacă meargă, dar cheile raiului?! Cine are nevoie de ele?!…

Acum, aș da orice să le pot promite ”cheile raiului” pruncilor mei  (deși pun rămășag că în această etapă a vieții lor nu le-ar da nici ei o prea mare valoare). Din păcate, odată cu fascinația paradisului, am cuprins și incertitudinea atingerii lui. Și de vreme ce nici măcar nu știu dacă există cu adevărat, cum aș putea să le dau cheia împlinirii depline? Cum să-I pregătesc? Ce să-I învăț? Ce să le spun despre viață?

Draga mea dragă, știu că și tu guști această îndoială din care mă ospătez eu?

Tocmai de aceea te întreb:  oare nu ne frământăm prea mult? Nu cumva, sătule de propriile greșeli sau prea mândre de micile glorii , încercăm  să le trăim viața sperând că mai avem o șansă? Poate că rostul unei mame nu este să le dea pruncilor ei cheile raiului, ci doar aripi să zboare până acolo.

Cu dragoste,