Scrisoarea a doua

 

 

 

Dragă Matei,

Îți scriu pentru că ai nevoie. Îți scriu pentru că am nevoie. Nu-ți fie teamă, nu mă voi pierde (iar) în cuvinte, nu te voi plictisi cu sfaturi și nu voi arunca în tine cu exemple. Tot ce vreau e să-ți spun o poveste. (Întotdeauna ai iubit poveștile.) . Sper să te ajute să  înțelegi (de ce lumea nu e perfectă, de ce e bine să-nveți să ierți și să te ierți, de ce  niciodată nu e prea târziu s-o iei de la capăt… ), să te inspire și să te aline. Știu, e greu să trăiești la granița vârstelor, cu un picior în copilărie și unul în tinerețe, căutându-te pe tine. (Nici noi, oamenii mari, nu stăm mai confortabil: pendulăm zilnic între cer și pământ, căutând visele ce le-am risipit când eram ca tine). Dar vreau, sper, mă rog ca la capătul acestei aventuri să te descoperi liber și puternic, așa cum te văd eu.

Povestea ta se numește ”Povestea celor doi lupi”.

Se zice că într-o seară, un șef de trib Indian, bătrân și foarte înțelep – ( ca mai toți șefii indieni bătrâni, zbârciți, pletoși, dar foarte înțelepți) s-a hotărât să îi dezvăluie nepotului său, aflat la vârsta căutărilor, misterul vieții. (Te rog să-ți ștergi de pe fața zâmbetul acela șugubăț. Știu la ce te gândești, dar  povestea mea nu are nicio legătură cu reclama pentru Mars. )

În acea seară perfectă, magică, cu lună plină, sub cerul sufocat de stele (nu, OZN-uri nu erau și nu am să le aduc în poveste nici măcar pentru a hrăni umorul tău), la lumina focului, în ritmul vântului, cu voce grea, de dincolo de taine, bătrânul și-a început povestea:

”Fiul meu”, a spus, ” în curând ai să descoperi că înăuntrul tău, acolo unde numai Marele Spirit poate vedea, se ascund doi lupi. Nu mai e mult și acești lupi vor începe să se lupte. Pe viață și pe moarte.

Unul e cumplit. Mânios și înnourat, plin de gelozie și ură, de tristeți și regrete, măcinat de pofte și păcate, își plânge întruna de milă, dar cugetul lui e plin de resentimente, minciuni, vanitate și egoism. (Nu știu dacă bietul indian – deși așa cum am stabilit, era din cale-afară de înțelept – cunoștea cuvântul ”vanitate”, dar nu mi-a venit altul în minte. Oricum, ai înțeles idea.)

Celălalt e senin, jucăuș, blând, sincer, brav și credinciossss…”

Bătrânul a tăcut.  Flăcăul l-a lăsat o vreme să-și tragă sufletul. Dar tăcerea s-a prelungit în veșnicie și a devenit apăsătoare și grea precum cerul de deasupra lor, prea negru și prea încărcat de stele. Așa că băiatul a spart-o cu un gând în mii de cioburi, pe care le-a adunat cu grijă și le-a pus pe foc. Când vălvătaia s-a aprins îndeajuns să facă oareșce lumină, nepotul a întrebat:

”Și care învinge?”

Cu voce stinsă, ca un geamăt, bătrânul a răspuns:

”Cel pe care-l hrănești.”

Cu dragoste, mama

 

 

Foto: Steven Mark Glassner (www.fineartamerica.com)