De ce n-am sa mai tin cura de slabire

Femeile au un talent aparte de a-și bate singure cuie în talpă. Suntem preocupate de felul în care arătăm într-o măsură incomparabil mai mare decât bărbații. Ne cumpărăm haine cu două numere mai mari (care să ne ascundă defectele) sau cu două numere mai mici (sperând că într-o zi vom reuși să intrăm în ele), ne blestemăm nasul, coapsele și șoldurile, dar ne adorăm ochii, gâtul și brațele (sau viceversa) și suntem profund nefericite că nu suntem perfecte (după standardele vremii), uitând cu desăvârșire că nimeni altcineva nu este. Ne petrecem aproape tot timpul concentrându-ne asupra alimentelor pe care trebuie să le mâncăm, caloriilor pe care trebuie să le ardem, ridurilor pe care trebuie să le ascundem, operațiilor estetice pe care trebuie să le facem… și uităm să ne bucurăm de ceea ce avem. Pe scurt, avem un talent cu totul ieșit din comun de a ne creea complexe. Bunica mea spunea că arăți bine atunci când te simți bine. De ce oare asta nu ne e niciodată de ajuns? De ce trebuie să râvnim mereu imposibilul?

 

In 1890 aceasta femeie era considerata exotica, senzuala, atrăgătoare. Bărbații plăteau bani frumoși ca să o aibă în preajmă și să o privească dansând, iar femeile… ei bine, femeile o priveau cu invidie și făceau eforturi inimaginabile să arate asemeni ei. Vă vine să credeți? Mie da. Pentru că, vedeți voi, deși standardele de frumusețe s-au schimbat enorm în ultimii 120 de ani obsesia noastră de a ne încadra în ele a rămas la fel de înverșunată.

Până în anii ’60, frumusețea era invers proporțională cu circumferința taliei: cu cât aveai mijlocul mai subțire, cu atât erai mai apreciată. Iată de ce majoritatea femeilor trecute de 25 de ani trebuiau să poarte acel accesoriu de tortură numit delicat și indulgent „cor¬set”, care le comprima organele inter¬ne și le tăia răsuflarea, dar le facea atât de apreciate în societate.

Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a trimis-o pe Mary Quant, care a abandonat artificiile și a revoluționat liniile vestimentației feminine. Astfel a apărut silueta dreaptă, băiețoasă, adolescentină, a anilor ’60, reflectând o răzvrătire împotriva propriului statut de femeie. Curelele căzute pe șolduri și pantalonii cu talie joasă au luat locul corsetului. Iar talia a coborât tot mai jos, atât de jos încât a fost nevoie să se inventeze faimoșii bikini pentru a-i face față.

Așa se face că în anii ’70 silueta a devenit ceva mai liberă și mai feminină.

În anii ’80, libertatea a fost uitată în favoarea sexului și a puterii: revoluția aerobică a produs umeri largi și șolduri înguste. Orice altă siluetă era de neconceput, deoarece inspira o femeie lipsită de ambiție.

Pe masură ce am înțeles efectul unei genți Chanel și al unei cărți de credit aurite asupra surorilor noastre de acelasi sex, corpul feminin a devenit mai suplu, mai flexibil, mai sinuos (lucrat intens prin yoga și Pilates). Mesajul standardului de frumusete al anilor ’90 este unul politic: sunt mai mult decât ceea ce se vede, am o viziune holistică asupra vieții și preocupări elevate, sunt una cu Universul.

Ce spune trupul femeii după 2000? Sunt agilă, dinamică, dar foarte conștientă de sexualitatea și senzualitatea mea. Prin urmare trebuie să fim fantastic de tonifiate și totuși cu forme voluptuoase, feminine. Să emanăm sănătate, sex-appeal, agilitate, forță și o poftă nebună de dragoste. Dacă ne uităm în jurul nostru, oriunde, pe stradă, la mall sau la decernarea premiilor Oscar, vedem această încăpățânare feroce de a arăta cât mai senzual cu putință, de a ne scoate în evidență rotunjimile, de a ne afirma feminitatea.

Aș fi spus că e o schimbare în bine, față de preocuparea bolnăvicioasă de a ne reduce circumferința taliei, procentul de grăsime din corp sau de a ne inflama exagerat mușchii, din deceniile anterioare, dacă nu am fi transformat și voluptatea în obsesie. (Îmi amintesc o reclama la Nike, care spune: „73% din femei se gândesc la silueta sau greutatea lor în fiecare zi”. Și ce fac celelalte 27 de procente? Probabil croșetează botoșei pentru nepoți sau își așteaptă operația pentru schimbare de sex). Bula de interes s-a umflat din cale afară de tare și a înghițit întreaga conștiință colectivă, devenind o adevărată amenințare. Media ne informează în permanență despre formele senzuale pe care trebuie să le avem și ne-am făcut un obicei din a descrie orice, de la laptop la cafeaua cu lapte, ca fiind sexy.

Tentația transformării este cu atât mai mare cu cât avem la dispoziție toate tehnologiile necesare pentru a ne schimba radical silueta și dovezi științifice care să ne confirme că măsura contează. Un studiu publicat în Journal of Sex Research arată că felul în care bărbații percep corpul unei femei (atrăgător sau nu) se reduce la o simplă chestiune de matematică. Dacă  împărțind circumferința taliei la circumferința șoldului obții un rezultat cuprins între 0,68 si 0,8, draga mea, te poți considera o femeie atrăgătoare. Nu mai contează dacă ai măsura 14 sau 4. Dacă la împărțire obții rezultatul corect, ai intrat în clubul de elită. Iar asta merită orice efort. Oare?

E absurd să te simți o ratată numai pentru că nu reușești să păstrezi o siluetă pe care ai ales-o arbitrar și care nu are nicio legătură cu structura ta. Și mie mi-ar plăcea să fiu cu șase centimetri mai înaltă, să am șoldurile mai mari și gambele mai subțiri. Dar, după ani de chin și stres absurd legat de propriul meu corp, după ani de experiență în jurnalismul de beauty în care am intrat în contact cu unele dintre cele mai frumoase femei ale lumii (care suferă de complexe mai ceva ca noi), am înțeles că, totuși, nu e atât de rău să mă accept așa cum sunt. Dacă Kim Kardashian ar fi fost complexată de fundul ei și ar fi încercat să-l ascundă, crezi că ar mai fi considerat-o cineva sexy? Dacă Salma Hayek s-ar fi văzut prea scundă, crezi ca ar mai fi observat cineva formele ei perfecte? Dacă Scarlett Johansson  ar fi considerat că are coapsele prea groase, ar mai fi emanat atâta senzualitate?Asta îmi întărește credința că frumusețea se naște din atitudine. Ca atunci când deguști un vin: e vorba de buchet, de gust, de aromă, de culoare. Există cu siguranță un anume concept de frumusețe, un arhetip, potrivit căruia o femeie trebuie să fie într-un anume fel structurată. Dar cred că frumusețea înseamnă ceva mai mult decât atât. Nu poate fi inventată sau construită.

Un celebru plastician brazilian – Yvo Pitanguy, prin mâna caruia au trecut mai mult de jumatate dintre divele de la Hollywood – mi-a declarat cu mulți ani în urmă într-un interviu în exclusivitate: „știi care este crezul meu în profesie? Când operezi pe cineva, în¬cearcă să aduci în prim plan ce e mai bun din propria sa formă, dar nu schimba nimic. Corectează defectele (dacă există), dar păstrează întotdeauna trăsăturile și proporțiile. Nu trebuie să faci o operație extraordinară. Trebuie doar să-i oferi acelei femei grație.”

Cu dragoste,

 

 

 

 

 

Nota: o varianta a acestui material a fost publicata in revista ELLE.

Sursa foto: www.tewntytwowords.com

 

postari similare

2 thoughts on “De ce n-am sa mai tin cura de slabire

  1. Lioara, ca de obicei lucrurile de genul celor descrise de tine sint mult mai simple. Nici un barbat care se uita la o femeie n-o cintareste, n-o masoara, nu face inmultiri sau impartiri. Chestiunea tine mai intii de natural si abia apoi de cultural; nu e o reteta in asta, exista cerere si oferta pentru toate tipurile de femei si de barbati. Romaii, nascuti poeti, nu-i asa, au tradus aceasta activitate in celebra “sacul si petecul”… Incolo, sint variatiuni pe aceeasi veche tema…

    1. Aveti perfecta dreptate. Exact asta spuneam si eu.” Frumusetea e in ochii celui care priveste”: “Noi, femeile, avem darul de a ne bate singure cuie in talpa.” Va multumesc pentru comentariul elegant si va imbratisez cu drag.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *