Azi

Erau 84 de frunze căzute azi pe aleea din curte. Le-am numărat în drum spre mașină. 84 de victime într-o singură noapte. 84 de sacrificii întinse în calea toamnei, care nici măcar nu s-a sinchisit să apară încă, deși au anunțat-o la știri.

Mai departe și mai târziu, undeva pe drumul spre școala Anastasiei, un nuc zăcea prăbușit pe o mașină. Se pare că și copacii se frâng de dorul veșniciei.

-Ah, bietul om! , am suspinat gândindu-mă la pagubă.

– Ah, bietul copac!, a suspinat Anastasia, gândindu-se la pierdere.

Am dat drumul la caldură să-mi alung un gând rece de pe șira spinării.

Soarele refuză să apară pe cerul prea roșu – ca o soție ce refuză să se întoarcă în patul conjugal după o ceartă. Dacă ar ploua acum, ne-ar vopsi pe toți, din cap până-n picioare, m-am gândit  Am umbla pe străzi, prin case, prin birouri, prin lume ca niște greșeli de ortografie marcate cu pix roșu. Noroc că Dumnezeu e un profesor blând.

Am deschis geamul să adulmec roșul cerului. Oricum în mașină se făcuse prea cald.  Mirosea a mac și-a pâine caldă de la o brutărie din apropriere. De fapt, cred că cerul mirosea a mac și pământul a pâine. Dacă ar ploua, am adormi toți, m-am gândit. Precum Dorothy în câmpul de maci, când a pierdut cărarea galbenă. Galbenul e o culoare amăgitoare, precum gelozia, precum toamna. E o culoare a pierderii . Sau a pierzaniei. Noroc că Dumnezeu e un ghid bun și ne vopsește drumurile cu alb.

În fața mea se lăbărtează o trecere de pietoni albă-albă. Pun frână în ultima secundă și las să treacă o pisică vărgată ce-și cară puiul în gură.

-Uite, și el merge la școală! îi spun Anastasiei.

– Ha! îmi răspunde sec, cum face de fiecare dată când vrea să îmi aducă aminte că glumele astea nu mai prind – nu mai e mică. Apoi, ceva mai blând: Oooh! Sunt așa drăguți. Mai stai puțin să le fac o poza.

Oare când se inversează rolurile? Când devin oamenii mari mai copii decât copiii? Care e punctul de cotitură? Ori trecerea de pietoni? Pun rămășag că e vopsită în galben.

În fața școlii, coadă de mașini. Toate torc în rând, ca niște pisici imense, așteptând să-și lepede puiul din gură, imediat ce ajung la intrare. Puiul meu coboară și el, cu rucsacul în spate. În suflet mi se face galben. Apoi se întoarce brusc, lovește cu degetul de trei ori în geam și-mi desenează în aer o inimă. E albă- albă și perfectă.

Soarele e sus pe cer acum, dar cerul e gri. Probabil  o să plouă.  Orașul miroase de-a valma a gaze de eșapament, uitare și nervi. E atât de aglomerat încât nu se mai văd marcajele albe, nici măcar trecerile de pietoni. Pe strada vecină, nucul căzut e deja tăiat în bușteni și stivuit frumos lângă un gard.  Cineva va face bani din moartea lui și altcineva se va încălzi la iarnă. Oare atât valorează veșnicia pe pământ?

Înainte să intru în casă, mătur frunzele galbene căzute pe alee, dar n-am putere să le arunc în sac, așa că le strâng cu grijă într-o grămăjoară și le las ploii, când o veni. Să le vopsească în roșu, în alb sau în pământ. Azi vine toamna…

Azi sunt trei luni de când ai plecat, tata.

Azi (re)încep să scriu.

Ai dreptate: există destine mult mai zbuciumate; să ne bucurăm , cu fiecare clipa, de al nostru.