După ploaie vine soare… După cald, vine rece… Așa că, după multă limonadă, m-am gândit să vă servesc și ceva dulce.
Pe 17 iunie, Matei, fiul meu, a terminat clasa a patra. Aceasta e povestea compusă de el pentru serbarea de sfârșit de an.
Poveste fără sfârșit
A fost odată, ca de fiecare dată în poveşti… A fost odată un prinţ. Dar, aşa cum nu se prea întâmplă în poveşti, prinţul nostru nu era nici viteaz, nici puternic, nici rupt din soare. Era un copăcel. Mic, trist şi nemulţumit. În fiecare seară îşi spunea dorinţa în faţa Luceafărului de seară: “Te rog, te rog, mâine vreau să fiu mare!” şi în fiecare dimineaţă se ruga de prima rază de soare: “Te rog, ajută-mă să cresc mare!” Dar în zadar. Nimic nu se întâmpla. El nu creştea într-o zi ca alţii în zece, cum se întâmplă cu prinţii din poveşti. În vreme ce tatăl lui, regele copac, şi mama lui, regina copac, dansau cu norii şi se sfătuiau cu munţii, el, bietul pitic, stătea oftând în umbra lor.
Începuse să se necăjească şi mai tare când alţi lăstari, de o seamă cu el, crescuseră peste măsură şi toate păsărelele şi toate musculiţele îi băgau în seamă.
– Mamă, eu de ce nu sunt mare?
– Pentru că eşti pui.
– Dar, uite, Vali Lăstar şi Geo Frunzuliţă au crescut! O mulţime de gâze roiesc în jurul lor.
– Aşteaptă. Vin toate la timpul lor. Întâi trebuie să-ţi întăreşti rădăcinile, apoi să ţi se îngroaşe tulpina şi, ai să vezi, o să-ţi întinzi ramurile peste tot şi toate privighetorile şi toţi fluturii vor veni să se joace cu tine. Se vor adăposti la umbra ta drumeţi toropiţi de arşiţă sau goniţi de furtună.
Acelaşi lucru îi spunea şi bufniţa, înţeleapta învăţătoare a pădurii:
– Nimic nu se obţine peste noapte, ci cu răbdare şi muncă multă.
– Dar eu vreau să fiu mare! Repeta întruna, îmbufnat, copăcelul.
Apoi, într-o zi, s-a întâmplat un lucru îngrozitor. O furtună puternică, cu vânt năprasnic şi puhoi de ape a măturat totul în cale. Copacii mai slabi au fost culcaţi la pământ, sau luaţi pe sus cu totul. Atunci a înţeles prinţul nostru ce îi spuseseră cu atâta sârg părinţii lui şi Doamna Buha: ca să devii un copac adevărat trebuie să înveţi ceva în fiecare zi. Altminteri orice vijelie te mătură, cu frunze cu tot.
Anii au trecut. Prinţul nostru a crescut falnic. Poate cu o palmă mai înalt ca tatăl său. Sau poate tatăl său se mai micşorase în timp. Adevărul e că uneori, când vântul era mai puternic îl auzea cum scotea un scârţâit prelung, ca un geamăt. Nici mama lui nu mai era verde ca altădată.
Într-o seară, pe când priveau împreună dansul stelelor, au simţit o adiere uşoară. La început a fost plăcut, dar apoi vântul s-a înteţit şi s-a înteţit până ce a devenit vijelie. Îngrijorat, prinţul nostru privea cum smulge crengi întregi din tatăl său şi cum spulbera frumuseţea de coroană a mamei sale. Atunci şi-a adunat toate puterile şi şi-a întins crengile în jurul lor, larg, larg, ca o îmbrăţişare:
– Mamă, tată, sunt aici. Sunt lângă voi. Voi fi mereu. O să vă apăr eu. Am crescut mare!
O să mă întrebați acum ce legătură are povestea fiului meu cu blogul meu de beauty. La prima vedere niciuna, e drept. Dar, dacă e adevărat că frumusețea vine din interior, așa cum se spune, și că fericirea e cel mai bun medicament antiageing, atunci ce ați citit mai sus (alături de alte minunate drăgălășenii pe care mi le dăruiesc zilnic, necondiționat, copiii mei) a fost unul dintre cele mai grozave tratamente/remedii/terapii (spuneți-le cum vreți) din viața mea.
