Spargatorii de timp

În noiembrie, Oradea mea mirosea a castane coapte. Era un parfum molcom și bun ca o îmbrățisare. Se ridica la fiece colț de stradă din tonetele vânzătorilor darnici în zâmbete și dornici de vorbă; la fiece pas, din palmele înmănușate ale trecătorilor,  din gurile lor pline de fericire și poftă; la fiece casă,  din gândurile celor ce-și puneau fularul și își înfundau mâinile în buzunare în căutare de mărunțiș pe care să-l dea la schimb pentru un pumn de fericire. Era atât de dulce, atât de îmbietor, atât de far-de seamăn, că de poftă ceru-și trimitea nori călători pe pământ să-i ducă stropi din hrana muritorilor, și râmâneau lipiți de case , de felinare, de pavaj, de mustățile bărbaților, de codițele fetițelor, de șireturile de la bocanci, de tonetele vânzătorilor de castane, de palmele noastre înmănușate, de gurile noastre, uimiți și-ndrăgostiți până peste poate de atâta fericire coaptă la foc mic de cărbuni. Așa se face că de la Ziua Morților pân la cea natională, Oradea mea era cufundată într-o ceață deasă mirosind dulce a castene coapte.

Tot în noiembrie, bunica din partea mamei alegea cu grijă gutui galbene și îndesate și le așeza, după o rânduială numai de ea știută, pe sobă și la geam, de mirosea în casa ei a poveste și-a bunvenit. Peste un județ și două ore de mers cu mașina, cealaltă bunică, din partea tatei,  presăra în dulapul cu așternuturi flori uscate de lavandă- să ne aducă vise blânde, și în cel de haine dosea portocale bătute-n cuișoare să ademenească Crăciunul și voia bună, cocea biscuiți cu vanilie și pregatea ceai cu scorțișoară, să-l găsim aburind când ne întoarcem de la școală. Pe bunicu îl găseam mereu la birou, aplecat peste scrisul lui. Ne lua în brațe și se apleca să ne sărute mânuțele înghețate de gerul de afară, iar păru-i mirosea a gând curat și călimară.

Venirea în București mi-a parfumat zilele de noiembrie cu o nouă aromă și dor de casă. Pe lângă Foișor, în drumul meu spre facultate, era o patiserie . N-o căutați, că nu mai este. Era mică. O puteai cuprinde în câțiva pași. Poate de aceea, cum dădea frigul, vitrinele-i se  abureau și cu greu mai puteai pricepe ce e dincolo de ele. La începutul lui noiembrie, însă, apărea pe ușă un afiș scris grăbit de mână: avem plăcintă de dovleac și dovleac copt și, mica patiserie devenea vedeta cartierului. Se umplea de chipuri vesele, devoratoare de dovleac și de povești cu sau fără însemnătate.

 E uluitor cum raiul poate încăpea uneori în locuri atât de mici, ca patiseria de lângă Foișor, în care nu poți pune nici măcar două mese, dar poți aduna un ocean de prietenie; ori într-un dulap de haine mirosind a lavandă; într-o gutuie pusă la veghe pe pervaz; în mâinile bunicului meu mirosind a călimară, ori în mâinile mele de copil, rătăcit printre castane coapte.  E miraculos cum o simplă moleculă de miros poate sparge timpul în miliarde de milisecunde pe care le învârte apoi după pofta minții tale, până ce sufletul îți ia foc și se desface-n amintiri ca artificii. Și e aproape înfricoșător cum un om, o întâmplare, o poveste, un loc, un dor se pot transforma într-un miros, așa cum copacii se transformă în cărbune, apa în nori și dorințele în stele.