Scrisoarea a sasea

Dragă tata,

Azi, fără un motiv anume, am scris o listă cu lucrurile pe care noi doi le-am făcut împreună:

am furat cireșe;

am pus murături;

am scris povești, am citit povești și am uitat povești;

am schimbat vreo câțiva președinți;

am construit piramide, grădini suspendate și ferme de furnici;

am făcut praf două divorțuri, trei mașini și o sanie;

am răstignit poeți;

am înălțat vise și zmee;

am tăiat frunză la câini;

am vânturat nori;

am râs cu lacrimi;

am îmblânzit dragoni și iele turbate;

am ars clătite;

am clădit castele de nisip;

am iertat și n-am uitat;

am dansat cu lupii;

am urlat la lună;

am furat luna de pe cer…

… dar niciodată, absolut niciodată, nu ne-am făcut mărturisiri. (Cele smulse printre hohote isterice, în momente de criză, nu se pun la socoteală.) Am fost prea ocupați pentru a fi sentimentali.

De aceea azi, te rog, închide-ți  ironia în buzunarul de la piept și bea o cafea amară, pentru că nu vreau să treacă anul fără să împlinesc această lipsă. (Deh, capricii de femeie!)

Există un film minunat – se numește Hours. Când l-am văzut, m-a dus cu gândul la tine. E despre un bărbat ce învață să devină tată. Numai că tot procesul ăsta întortochiat, pe care alții-l parcurg într-o  viață, două… nouă, el e forțat să-l împlinească în mai puțin de trei zile. (Ca Făt Frumos al nostru din poveste.) Soția i s-a stins aducând în lume, înainte de soroc, pe fiica lor, așa că se trezește singur, uitat, cu un copil prematur conectat la aparatele de respirat,  blocat într-un spital abandonat, inundat și lipsit de curent electric în New Orleans, în timpul uraganului Katrina. Viața puiului de om atârnă de o baterie defectă ce trebuie reîncarcată manual la fiecare trei minute.

Ei bine, în aceste trei minute îngăduite, el tatăl, încearcă să trăiască: se hrănește cu resturi și cu amintiri, trimite semnale de urgență, înfruntă pericole, își curăță rănile și gândurile, îi spune fetiței lui povești despre oameni frumoși, visează cu ochii deschiși, se luptă, urăște, tânjeste, iubește.

Noi n-am avut uragane în viețile noastre, dar ceva furtuni, îndeajuns de devastatoare să îmi taie respirația lăsându-mă pe ventilație manuală, tot au existat. Noroc că răgazul dintre ele a fost mai omenos. Nu prea știu ce ai făcut tu în acele momente… Uneori te auzeam înșirându-mi povești despre zilele când mâncam cireșe, înălțam vise și zmee și furam luna de pe cer sau făcând planuri pentru când vom construi piramide, grădini suspendate și ferme de furnici, vom dansa cu lupii și vom ierta,fără să uităm …Alteori te străduiai să uiți povești. Le repetai exasperant, repede, cu voce tare, până ce-și pierdeau înțelesul…  De multe ori, însă, era liniște. Probabil, plecai, cum era și firesc. Te rătăceai în propria ta viață. O vreme am încercat să-mi amintesc. Apoi am înțeles că nu are nicio importanță, pentru că, de fiecare dată, te-ai întors exact la timp să-mi dai gura de aer de care aveam nevoie.

Cu dragoste,

 

 

 

 

 

PS. Finalul filmului n-am să ți-l povestesc. Trebuie să-l vezi.  Ti-l trimit.