Când eram mici, mama ascundea Nutella prin dulapurile de haine. Numai Dumnezeu știe cât de greu făcea rost de ea! (Povestea asta se petrece în acea vreme uitată, în care pe rafturile magazinelor alimentare de la noi se găseau șampanie Zarea, nectar bulgăresc de piersici, conserve de pește… și-atât.) Biata mama! O păstra pentru noi, pentru ocazii speciale. Era ambalată în cutii mici, în care încăpeau doar vreo trei lingurițe. Dar erau trei lingurițe magice.
Abia așteptam să plece mama de-acasă. Imediat ce se închidea ușa în urma ei, eu și surorile mele începeam vânătoarea de comori. Ne organizam uluitor! În mai puțin de cinci minute scanam și inventariam toate posibilele ascunzători din casă (și nu era o casă mică), apoi ne adunam sub masa din sufragerie și împărțeam prada. Frățește. Nu trișam niciodată.
Tot frățește împărțeam apoi și perdaful mamei, când descoperea că a fost prădată. Dar nu ne părea rău. Nici pentru perdaf, nici pentru fapta noastră. Iubeam gustul acela dulce, cremos, delicat al păcatului nostru și-o iubeam pe mama, care, înțelegându-ne plăcerea, continua – cu înțelepciune și dragoste – să ne facă jocul.
Sursa foto: www.gracegentle.co.uk