Despre lucrurile pe care le-am uitat

 

 

 

 

 

 

 

 

1 Decembrie. După ce un an întreg ne-am împroșcat cu noroi, ne-am ironizat, am dat iama în caprele vecinilor și-am pus covrigi în coada câinilor din țări străine , azi e ziua în care, brusc, ne apucă mândria de a fi români.  Deci, nu vă fie cu bănat dacă profit și eu de acest moment de duioșie pentru a vă spune o splendidă poveste românească, adevărată. Am auzit-o de la tata. Discuția a avut loc în urmă cu aproximativ o lună, la telefon:

Eu: Ce faci?

Tata: Scriu, fata mea. ( E un apelativ ce sună mult mai cald în vocea lui decât în scrisul meu.)

Eu: Despre ce?

Tata: Despre Horea.

Eu (șoc total): Horea?! Care Horea? De ce? Pentru ce?

Tata: Pentru mine. Scriu pentru sufletul meu. Să mă spăl de lumea asta și să-mi aduc aminte cine suntem.  Ieri ( a se citi 1 noiembrie) s-au împlinit 230 de ani de la Răscoala lui Horea , Cloșca și Crișan și nimeni nu a scris un rând. Nimeni nu a rostit un cuvânt. Nici măcar ziarele cu pedigree neaoșist atestat!  Poate că voi, cei mai tineri, ați uitat, dar aici, în Ardeal, generația mea și cele dinainte au crescut cu lumina ei în suflet.  Voi nici nu știți că bisericile româneşti, ca să-și poată cinsti jertfele cum se cuvine, au aşezat răscoala, datorită coincidenței calendaristice uluitoare, în Sărbătoarea Luminaţiei (sărbătoarea tuturor sufletelor, atunci când porţile cerulului se deschid şi morţii cu vii se întâlnesc).

Eu: (tăcerea generației ce a uitat)

Tata: (povestitor) În Țara Moților există o legendă cutremurătoare pe care nicio carte de istorie și niciun manual de română nu o amintește. Nu e de mirare că s-a uita. Zice că, știindu-se înconjurat din toate părţile, Horea i-ar fi  chemat pe apropiaţii săi la biserica pe care chiar el o înălțase. De faţă ar fi fost şi soţia lui şi Ion, fiul lor. Aici le-a cerut să-l dea pe mâna Împăratului… „De ce să ia un străin atâta spor de aur cât s-a pus pe capul meu?”, ar fi rostit el şi le-a descris pas cu pas cum trebuie să fie prins. Înainte de despărţire le-a mai poruncit o dată, cu limbă de moarte: „Unul dintre noi să mă vândă.” …Unul dintre NOI să mă vândă! Așa că scriu toate astea pentru sufletul meu și sufletul lor, să le fie de lumină.

Tot ca să le fie de lumină (și nouă de iertare) vă spun azi această poveste copleșitoare, despre niște români mari cât veacul pe care urmașii i-au uitat. La mulți ani, români frumoși!

Nota: Tatăl meu. Mircea Bradu este dramaturg, pasionat de istorie. Volumul său de teatru istoric comentat, ”Hotărârea” (Edit. Eminescu, Bucureşti, 1983) a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Totuși, din acest volum lipsește piesa dedicată lui Horia, poate cea mai profundă și emoționantă piesa scrisa de tata. O scosese deliberat, deoarece oamenii de la Ministerul Culturii din acea vreme îi ceruse sa schimbe titlul piesei ”Unul dintre noi să mă vândă…” Li s-a parut că e prea mult pentru morala comunistă…

 

 

postari similare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *