Povestea de azi vine tocmai din copilăria Smarandei Vornicu, unul dintre cei mai frumoși oameni pe care îi cunosc (știți, din aceia ce fac sărbătoare cu simpla lor prezență). Si e atât de luminoasă și duioasă, că nu mai am nimic de adăugat. Ba…. ar fi ceva: mulțumesc, Smaranda, că ne-ai primit în familia ta, că ne-ai trezit amintirile din copilărie (ale tale, ale mele și ale noastre, ale tuturor).
Sărbători fericite!
UN CRĂCIUN DE COPIL 
Ştiţi ce mi-aş dori? Aşa, dacă dorinţele chiar s-ar împlini, mi-aş dori încă un Crăciun de copil. Un Crăciun din acelea în care crezi tot ce ţi se povesteşte, crezi în Moş Crăciun, crezi cu ochii mari şi gura căscată de uimire şi de minunare.
Mi-aş dori să se întoarcă mama şi tata şi bunica şi străbunica, fiecare cu rolul lui în seara aceea de poveste.
Mama, scenarista emerită a sărbătorii, ne bruftuluieşte să ne culcăm negreşit în după-amiaza Ajunului, ca să poată aranja darurile sub brad. Iar apoi, imbrobodindu-ne şi zăpăcindu-ne cu tot felul de poveşti, ne face să credem că Moşul tocmai a sunat la uşă, ne trimite să îi deschidem, ca apoi să ne conducă tot ea în sufrageria festivă.
– Aaaa, ce păcat, ne compătimeşte mama, tocmai l-aţi ratat pe Moş Crăciun, eu credeam că el sună de zor la uşă şi – când colo, ce să vezi? – el intrase pe coş şi vă lăsase cadourile astea. Moşul a întrebat dacă aţi fost cuminţi şi noi i-am spus că daaaaa, aţi fooooost, aşa că …. hai, despachetarea!
Şi ochii ei frumoşi râd. Şi mâinile noastre mici şi rotofeie trag nerăbdătoare de funde şi de hârtia creponată.
Cu disciplina pre-sărbătorească şi cu meniul serii e responsabilă bunica. Cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, începea teroarea.
– Anda, iar nu bei cacao cu lapte?
– Nu beau, că e scârboasă şi are caimac.
– Nu bei, nu primeşti nimic de la Moşu’.
– De ce?
– Păi, că nu eşti cuminte!
– Da’ Moşu’ bea cacao cu lapte? Că e scârboasă rău…
– Moşu’ bea, Ando, că e sănătoasă şi are calciu.
– Nu te cred. Moşu’ bea ţuică, ca Maia, că e bătrân ca ea.
– Ba să mă crezi. Moşu’ nu bea ţuică.
– Ba nu te cred şi o să îi scriu lu’ Moşu’ să nu îţi aducă nici ţie nimic, pentru că ai zis de Maia, care e mama ta, că e ramolită. Şi nu e frumos!
– Vaaaaaaai, acum chiar că nu îţi mai duce nimic Moş Crăciun. Pentru că eşti obraznică. Şi dacă îi spui lui Maia că am zis că e ramolită, îi scriu şi eu lui Moşu’ că îţi rozi unghiile.
– Muahahahahahaha! (plâng isteric, cu nasul curgând) Să nuhuhuhu îi scrii lu’ Mohohohoşu că rohohohod unghihiiiile, te rohohohog!
– Bine, bine – zice bunica, împăciuitoare – nu te spun, da’acu’ bea cacao cu lapte!
Tata ajunge mai târziu, după ce cadourile au fost despachetate şi toată casa e un vârtej de cutii, hârtie ruptă şi globuri călcate în picioare, în entuziasmul momentului. În prezenţa lui şi NUMAI în prezenţa lui, avem voie să aprindem câte un artificiu anemic, care se stinge cu fum puturos, după maxim două secunde de scânteiere argintie. Cu o bucată de piftie şi un pahar de ţuică în faţă, aşezat în capul mesei, tata trece la interogatoriu:
– Şi cum a fost? A venit Moşul la copiii ăştia neascultători?
– Da, dragă, ce să vezi, până la urmă a venit, deşi nu credeam, zice mama, complice.
– A venit, tati, a venit!!! Şi mie mi-a adus o casă pentru păpuşi, cu mobilă şi cu ceşti şi cu farfurii miiiici! Şi lui Bogdan un pistol cu capse. Şi ne-a adus şi ciocolată, şi nişte portocale!
În timpul ăsta, atât eu, cât şi fratele meu mai mic şi mult mai blond chicotim şi ţopăim de colo – colo incontrolabil, ca nişte jucării cu toate arcurile sărite.
– Hoo, calmaţi-vă, să poată şi tac’tu să mănânce ca omul. Ia, Tudore, mamă, cu nişte hrean. Icre bătute vrei? Sau să-ţi pun nişte salată de boeuf? se asigură bunică-mea cea grijulie cu ginerele multiubit.
– Mulţumesc, muţela (aşa o alintă tata pe soacră-sa)! Da’mă păstrez pentru sarmale. Şi pentru un şpriţ.
„Paaac! Paaac!” face frati-miu din gură, agitându-şi pistolul cel nou. Nu are încă voie să umble cu capsele, ca să nu ne scoatem ochii cu ele, după teoria bunicii. Şi ca să nu facem pipi în pat la noapte, după o altă teorie, a străbunicii. Străbunica în cauză moţăie în fotoliul ei verde de pluş şi tresare din când în când, fornăind pe nas, ca un cal. Atunci când devenim prea zgomotoşi, se trezeşte şi bombăne.
– Da’ potoliţi-i, dragă, nu se poate aşa. Mariano, linişteşte-i, că o să dea bradul jos. Şi luăm foc de la lumânări şi murim toţi ca şoarecii. Că aşa a ars de vie o familie întreagă, la noi la Caracal…
– N-are, Maie, cum să ia foc, că sunt lumânări electrice, o calmează mama.
– N-are, are, aşa vă contraziceţi voi cu mine, că sunt bătrână şi ramolită.
– Da, da, eşti ramolită!!!! supralicitez eu, hiperagitată de cadourile primite şi de ciocolată ingurgitată. Eşti ramolită, că aşa a zis şi ….
– Eeeee, cine să zică aşa ceva, intervine ferm bunică-mea, încruntându-se şi ameninţându-mă cu degetul, că nu eşti ramolită, mamă…. Ai văzut ce reviste de cuvinte încrucişate ai primit de la Moş Crăciun? Păi îţi aducea el aşa ceva dacă erai ramolită?
Şi uite aşa avansează seara de Ajun.
Cu taine care te emoţionează şi te sperie, cu obiceiuri şi dialoguri pe care le cunoşti dinainte şi pe care le aştepţi cu sfinţenie, cu toţi cei dragi şi mari şi înţelepţi şi frumoşi în jurul tău, cu siguranţa că totul, dar absolut totul, e sigur şi e adevărat.
Cu o casă de păpuşi, care te aşteaptă pentru ca mâine – când vei încerca din răsputeri să eviţi odioasa cană cu cacao cu lapte de la micul dejun – să aşezi cu grijă ceşcuţe şi farfurii minuscule pentru un altfel de Crăciun. Un Crăciun de copil.
Pe Smaranda Vornicu o puteți găsi peblog – Zana Eficientei , facebook sau pe catchy.ro
Fotografiile provin din arhiva Smarandei. “Sunt femeile familie la diferite Craciunuri. Ma rog, si frati-miu spunand o poezie mosului”
