I-am spus Ancăi ca mi-e teamă să o prezint. Nimic din ce as putea scrie nu va zugravi pe deplin savoarea, candoarea, căldura, umorul, ascutimea, sprinteneala, istețimea, sinceritatea (desi franchețe e mai potrivit) generozitatea și profunzimea acestei doamne, Anca Ciuciulin, de la care am invatat meserie (acum vorbim de scris) mai mult decat in cinci ani de facultate și despre care pot spune cu emotie ca se numara printre prietenii mei dragi. Aceasta e povestea ei:
Moșu e însurat!
Bunicul meu – preot și profesor, dar mai ales mare și mucalit povestitor – avea zilnic misiunea să mă lase cu gura căscată. La propriu. Asta pentru că nu vroiam să mănânc mai nimic (a se citi „chiar nimic”), după cum se vede și din poza asta de pe la 2-3 ani în care cam cădeau chiloții de pe mine. Fiecare masă se desfășura cam așa: eram amplasată între cei doi bunici, fiecare la pândă, cu o lingură în mână. Începea povestea, bunicul broda niște fire epice, eu eram uimită până la uitare de sine – stare în care spre gura mea căscată se insinua lingura lui, plină cu ce-o fi. Doar că nu eram așa proastă să și mă las păcălită, întorceam cu agilitate capul spre stânga – dar acolo era bunică-mea la serviciu, pe poziție, cu lingura ei vigilentă.
Am descris tabloul doar ca să vedeți tactica și stratagemele bunicului, ce culminau în dimineața de Crăciun. Căci atunci povestea despre Moș Gerilă – pentru că prin anii ’60 Crăciun era prohibit – și despre Madame Geriloaia.
Aici deschid o paranteză despre galeria de personaje din discursurile bunicului. Traduse în mintea mea, femeile arătau după cum le găsea el adresările: „Coana Mia”, vecină de mahala cu tulpan și țigară în colțul buzelor roșii, era mare cât ușa; „Tanti Virginia” era stafidită și ridată ca un ziar mototolit, la ea în vizită ți-era și frică să respiri, să nu-i tulburi franjurii covorului. „Duduia Jeni” era bibliotecară străvezie, frumoasă și nemăritată. „Doamna Ecaterina” terminase Școala de Menaj, fugise de acasă, din Roșiori, după un brutar evreu. „Madame” însă, cu rezonanță cosmopolită și mult mister, apărea rar în apelative și niciodată nu avea conotație peiorativă. Era un soi de „femeie-premium”, un model, o muză.
Revin. Vă dați seama cum sunau descrierile de „gură-căscată” în diminețile de sub brad, unde mirosul de rarissime mandarine depășea în exotism orice îmi putea imagina. Bunicul parfuma scena cu țigările răsucite în porțigaret din lemn de cireș și pornea istoria despre virtuțile ce-o împodobeau pe Madame Geriloaia. Bineînțeles, era copie după bunica: femeie brunetă, înaltă, voinică, dar mai mult grasă decât masivă. Purta ghete cu blacheuri și cu șiret, comandate la cizmar, era cochetă – își dădea cu pudră chiar și când deretica, gătea, spăla – și de o bunătate și veselie contagioase. Și dă-i, și dă-i, până chiar reușea să mă hrănească la nivel mulțumitor.
Pe la cinci ani, la serbarea pomului de iarnă de la institutul unde lucra tata, când a trebuit să recit inevitabila poezie pe scenă, am văzut cu ochii mei pe mâna „moșului” ad hoc o verighetă. Evident că nu era prevăzută în recuzită, dar mi-a transformat bănuiala în certitudinea că moșul nu e capul lui pe lumea asta, că și în spatele lui se ascunde o femeie puternică.
Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că, fără cea mai mică nedumerire sau suspiciune de bigamie, eram extrem de mândră că bunica mea era, de fapt, nevasta Moșului.