Vremea asta de afară și toată forfota din preajma Crăciunului, cu bune (colinde, lumini și brazi împodobiți) și rele (trafic,claxoane, nervi, aglomerație și oameni atât de plini de Spiritul Crăciunului că uită buna cuviință) mi-au adus aminte de o întâmplare petrecută cu vreo douăzeci și de ani în urmă:
Eram în New York. Îmi prelungisem viza pentru a doua oară și mă bătea serios gândul s-o lungesc de tot. Așa că, dacă tot aveam să mai stau și vremea devenise câinoasă, ce m-am gândit eu: să-mi iau palton. Venisem de cu vară în” țara tuturor posibilităților” pentru un contract de două luni, iar cea mai groasă haină din bagaj mi-era un sacou carouat din lână. Mă apărase sărmanul de vânt și ceață, dar când din cer au început să cadă ploi de gheață și fulgi cât pumnul, am știut că voința mea și stofa lui și-au atins limitele. Venise clipa să ne spunem adio!
Si cum auzisem eu că cele mai cele magazine de pe lume sunt în Manhattan, mi-am luat picioarele la spinare spre metrou si am descins, cu buzunarele doldora de bani – 100 de dolari în bancnote nou-nouțe de 1 si de 5 (sumă mare pentru un student de-al nostru pe vremea aceea) – în Rockefeller Center.
Acum orice român cu televizor, cu sau fără scaun la cap, știe cum arată Rockefeller Center de sărbători: e raiul pe pământ, oameni buni! Mă plimbam printre heruvimii de gheață (sau sticlă?), pe sub copacii-mpodobiți cu mii de luminițe delicate cu timidități de stele, prin fața vitrinelor colosale, în care se înghesuiseră la paradă toate basmele lumii și-mi venea să mă ciupesc. (Oricum asta n-ar fi demonstrat mare lucru: eram atât de înghețată, că și de mă ciupeam până la sânge nu aș fi simțit nimic.)
Dar nu m-am lăsat multă vreme furată de peisaj! Frigul de afară și socoteala de acasă mi-au amintit repede că venisem cu o treabă clară. Numai că, vedeți voi, după ce am colindat eu vreo zece-cinșpe magazine de-asta de Manhattan și mi-am dat seama că bănuții mei abia de-ajungeau să cumpăr o mânecă, două buzunare și-un cordon, nicidecum un palton întreg, în strălucirea din jurul meu (dar mai cu seamă lângă îngerii-ăia înghețați) m-am simțit cea mai singură ființă de pe pământ…
Și m-a potopit așa un dor de casă!… că mi-am scos walkman-ul din geantă, mi-am pus căștile pe urechi și am dat volumul la maxim să nu mai aud nimic, nici Jingle Bells, nici Rudolf the Red Nose, numai taragotul lui Fărcaș.
Caseta asta cu Mitru Fărcaș era singura pe care o aveam. In țară cu greu m-aș fi atins de ea (deși toate amintirile copilăriei îmi sunt legănate în ritmuri de folclor). Aici însă, în străini, o ascultasem de sute ori Era întinsă pe alocuri și din astă cauză uneori notele ieșeau mai grele și plânse. Da-n seara aia, jur pe steaua din vârful bradului că zicea după sufletul meu.
Și tot pe steaua din vârful bradului jur că habar nu am cum am ajuns acolo: în Harlem, într-o stație de metrou. (Luasem alt tren? În altă direcție? Trecusem de stație? Habar n-am. )Parcă m-aș fi teleportat și am aterizat pe un peron pustiu, cu o femeie-bărbat ,un soi de aurolac de gară, agățat(ă) de brațul meu. Mă privea insistent și dădea frenetic din gură. Nu știu ce zicea pentru că taragotul îmi plângea-n urechi. Mirosea insuportabil a urină și hoit. Am luat-o la fugă pe coridoarele infestate, încercând să nu deranjez cele câteva trupuri ce dormeau direct pe ciment și-mi era frică să respir. Știți secvențele alea din filmele de groază când ăla bun și fugărit nu găsește cheile mașinii, când le găsește nu nimerește contactul, când îl nimereste nu pornește mașina și când se hotărărște să o ia la goana se împiedică pe drumul drept? E, în filmul ăsta, eu eram cea bună și fugărită numai că nu aveam mașină, ci doar două picioare trase în plumb și , în realitate, nu mă fugărea nimeni. Când am ajuns la ieșire (întotdeauna există o ieșire) arătam ca scăpată din iad… presupun. Altfel nu-mi imaginez de ce mi-ar fi spus controlorul de la casă: fetițo, cred că pentru tine e timpul să mergi acasă!
Asta am și făcut. La 5 zile după Anul Nou m-am întors în țară. Crăciunul l-am petrecut cu mama (era singura pe care o aveam cu mine, în New York), românește, iar din suta de dolari am cumpărat un brad, patru globuri și un cadou pentru mama.
…
Nimeni nu trebuie să fie singur de Crăciun! De-aceea s-a si inventat obiceiul colindatului, presupun. De-aceea există Mosul- să vină la fiecare. De-aceea pe blogul meu, anul acesta am inventat – abracadabra!- un brad virtual pe care am de gând să-l împodobesc cu povești rumoase, emoționante, amuzante, neașteptate. Am rugat oameni cu totul și cu totul speciali, pe care eu ii admir și îi iubesc, să-mi daruiasca o poveste de Craciun. (Dar vă aștept și pe voi. De vi se face poftă de vorbă, în brad e loc destul!)
Prima poveste vine, așa cum era de așteptat, din partea mamei mele, cea rupta din rai: Florica Bradu.
Vine Crăciunul! Vine din nou bucuria nașterii pruncului Isus, bucurie care umple lumea cu vibrație sfântă, care ne face mai buni, mai generoși, ne aduce mai aproape de Dumnezeu.
Toate sărbătorile de Crăciun au farmec și strălucire, ca o tinerețe perpetuă. E greu să alegi care Crăciun a fost mai frumos și totuși, putem găsi în amintirile noastre sărbătoarea marcată de șansă specială.
Fetitele mele erau mici, de 6-7 ani Anca si Lioara, iar Raluca bebeluș. La Teatrul din Oradea, unde tatăl lor era director, se juca piesa ”A 18-a cămilă” în care rolul principal a fost împlinit de marele actor Octavian Cotescu. Pentru că întâmplarea a făcut ca de Crăciun domnul Cotescu să-și petreacă sărbătoarea la Oradea, în familia noastră, pregătirea a fost specială. La noi Ajunul se petrecea ca în povești. Pomul de Crăciun împodobea casa cu lumină, culoare și miros de brad. Ne prindeam de mâini, ca într-o horă în jurul pomului și colindam.
Fetițele mele l-au invitat pe domnul Cotescu în hora familiei si au colindat tot ce știau ele: colinde de copii, hazlii și bogate în onomatopee, colinde religioase care în familie își săvârșeau menirea , chiar dacă atunci erau interzise. Fascinat de atmosfera de basm cu îngeri, marele actor a sunat-o pe soția domniei sale, doamna Valeria Seciu, căreia, în afara urărilor de rigoare, i-a spus: ”Eu îmi petrec acest Crăciun cu adevărați îngeri care mă colindă.”