Se auzeau sfârâieli și gemete pe măsură ce focul încingea cazanul – acesta fusese leagănul lumânării noastre. Da, din leagănul cel cald a ieșit o lumânare. Era perfectă; de un alb robust, strălucitor și suplă. Fusese făurită într-un fel în care toată lumea care o vedea să fie convinsă că va avea un viitor strălucit și luminos. Știti, genul acela de premoniție pe care oricine vrea să o vadă dusă la împlinire. Și așa a și fost: toată lumea care o vedea era convinsă că lumânarea noastră își va păstra menirea și o va duce la bun sfârșit.
Oaia – o oaie delicată și mică – îi fusese mamă, iar tată i-a fost vasul în care se scurgea seul. De la mamă a moștenit trupul – alb și strălucitor – și o oarecare intuiție despre ce înseamnă viață. De la tată a prins pasiunea mistuitoare pentru flăcări, care, până în final, o va pătrunde până în măduva oaselor, făcându-i viața incandescentă.
Așa s-a născut și a crecut Lumânarea de Seu, cu viziunea celei mai frumoase și strălucitoare existențe. Dar apoi a întânit multe, prea multe creaturi ciudate. Și s-a legat de ele pentru că voia să învețe ce e viața și – poate – să-și găsească un loc al ei, în care să se potrivească cel mai bine. Avea încredere în lumea din jur. Prea multă. Dar acelei lumi îi păsa numai de ea însăși și o durea în cot de biata Lumânare de Seu. Lumea asta, pe care o găsise, n-avea cum să vadă ce comoară se ascundea în Lumânărica noastră. De aceea obișnuia s-o folosească anapoda și numai pentru propriile avantaje; degetele negre lăsau urme mari, din ce în ce mai mari în inocența ei imaculată, care, la un moment dat, a dispărut, acoperită de tot praful și mizeria lumii. Știa că le permisese prea mult. Mai mult decât putea îndura, biata de ea. Dar a răbdat până ce, din afară, nu a mai putut face diferența între murdărie și puritate. Dar pe dinăuntru era încă neatinsă. Curată.
Când falșii ei prieteni și-au dat seama că nu pot pătrunde dincolo de înveliș, s-au înfuriat și au alungat-o, spunându-i că e inutilă.
Dar tot nu s-a sfârșit: învelișul mizer lăsat pe trupul ei i-a ținut pe cei buni la distanță. Îngroziți că ar putea să se murdărească și să se păteze, cei buni au preferat să nu se apropie.
Biata Lumânarea de Seu s-a trezit singură. Izolată. Nu știa ce să facă.
Respinsă de cei buni, înțelegea acum că, pentru cei râi fusese doar o unealtă. Și atunci s-a simțit atât de nefericită! Insuportabil de nefericită. Își irosise viața pentru nimic. Ba mai mult, i-era teamă că, în căutarea ei, a murdărit și cele mai frumoase lucruri din existența ei. Acum nu mai înțelegea pentru ce anume fusese creată? Unde îi era locul? De ce a fost lăsată pe pământ? Poate pentru a se distruge pe sine și pe alții….
A început să se cufunde în sine tot mai mult și tot mai adânc. Dar cu cât încerca să înțeleagă mai bine, cu atât i se stingea curajul. Nu reușea să găsească nimic bun. Nimic important. Nicio menire reală și consistentă pentru nașterea sa. Parcă mantia cenușie ce o împovăra îi acoperea acum și ochii.
Apoi a întâlnit o flăcăruie. Era mică și se trăgea dintr-o familie de chibrituri. Cunoștea lumânarea mai bine decât se cunoștea ea însăși. Avea o vedere atât de limpede! A trecut fără șovăială peste stratul exterior, iar înăuntru … a găsit o minunăție. Flacăra s-a apropiat nesperat de aproape, iar lumânarea a început să tremure de speranță, s-a aprins și inima i s-a topit…
A izbucnit o flacără puternică, ca o torță triumfătoare a unei nunți binecuvântate. Strălucirea ei a năvălit, curățând totul în jur, spălând cu lumină drumul pentru prietenii adevărați, care puteau să vadă acum , în sfârșit, adevărul.
Trupul firav al Lumânării noastre s-a dovedit a fi destul de puternic pentru a naște și a întreține această flacără. Una după alta, precum semințele unei noi vieți, picăturile topite se prelingeau rotunde și pline pe lumânare, acoperind mizeria de odinioară cu perfecțiunea lor.
Era o cununie ce se făptuia nu doar trupește, ci mai cu seamă spiritual.
Și lumânarea de seu și-a găsit locul în viață, demonstrând că e cu adevărat lumină. A strălucit mulți ani, spre bucuria ei și a tuturor celor din jur.
Aceasta este ( ”Lumânarea de Seu”, prima poveste scrisă de Hans Christian Andersen (traducerea îmi aparține), pe vremea când era încă elev (se pare ca avea doar 15 ani). Povestea e puțin cunoscută, fiind descoperită recent, în octombrie 2012.
Spre gloria sau spre rusinea mea, la urechile mele a ajuns (abia) acum două zile, când, la invitația dragei mele Noemi Meilman am descoperit LOOTforever (Splaiul Independentei nr 4, usa alba, a doua pe dreapta – deschis intre 11 am si 4 pm) , cel mai inspirat magazin de cadouri în care am pășit vreodată. Acolo există o colecție uimitoare de lumânări, inspirată de această minunată poveste pierdută și regăsită. Evident, lumânările cu pricina m-au topit pe dată.
Preferatele Anastasiei (care, după cum știți, mă însoțește peste tot. Sau eu pe ea? ) au fost păpușile din pânză, cu design neutru, ce pot fi transformate în orice-ti doresti: pernă, zână, perniță de ace, pinguini, fetite, băieți sau Baymax (personajul din filmul Big Hero 6– aceasta a fost viziunea Anastasiei).
Dar în spațiul acesta luminos și luminat există o multime de obiecte superbe, simple, creative, pline de poveste, ce așteaptă să fie luate acasă pentru a-și găsi locul în lume și a-și împlini menirea, făcând cuiva o bucurie în fiecare zi.
