Și uite că o luăm de la cap și cu anul ăsta și o să-l tocăm mărunțel mărunțel în milioane (31.556.926, mai exact) de clipe de încântare, de iubire, de uitare, de ciudă, de speranță, de împlinire, de incertitudine, de singurătate, de plictiseală, de fericire, de nervi, de uimire, de trădare, de extaz, de sinceritate, de-așteptare, de-ntrebări și de-nvățare, pe care o să le aruncăm pe cer și o să le ardem într-un memorabil foc de artificii până ce s-o alege dorul de ele…
Dar până atunci mai e cale lungă: 359 de zile. (Nu, parcă atâtea au mai rămas? ) Avem tot timpul să le umplem (zilele sau clipele, cum vreți voi) cu povești , îndeajuns de frumoase și de puternice, pentru ca la anu, când le-om arde pe cer să nu se facă dor, ci stele. Să le privească și alții și să-și încălzească viața la lumina lor. Eu asta va doresc!
Prima poveste cocoțată pe blog anul acesta, menită să vă inspire, e despre o femeie fenomenală. Nu știu dacă e adevărată au ba. Am auzit-o cu mulți ani în urmă (din mai multe surse, toate demne de crezare), pe vremea studenției mele la facultatea de teatru.
Zice-se că într-o seară, pe când se afla la un eveniment monden (o premieră de teatru, dacă nu mă înșeală memoria), de doamna Gina Patrichi s-a apropiat o starletă cu ifose, șoptindu-I complice și prea familiar la ureche (de parcă apropierea de această doamnă strălucitoare ar fi molipsit-o și pe ea de eleganță și talent): ”Doamna Patrichi, v-a fugit firul la ciorap,în spate, pe piciorul stâng”.
Cu un aer de regină, doamna Gina Patrichi și-a cabrat spatele, a ridicat piciorul cu pricina cu grație (cum făceau demult divele de la Holywood când se lăsau sărutate), și-a vârât unghia în ciorapul negru pe care abia- abia de se zărea o linie fină și decolorată și zâmbind, l-a sfâșiat. ”Mulțumesc, dragă! Acum nu mai e nevoie să șoptești. Vede toată lumea.”
Să aveți un an fenomenal în care să fiți sinceri, spontani, nonconformiști, îndrăzneți … voi înșivă oricând, oriunde, în orice situație. Vorba americanului: ”Always wear your invisible crown.”
Mai jos am ales alte vorbe de duh ale doamnei Gina Patrichi, ce sper să vă placă:
” Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apți de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăiești, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau și construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi și prea puțin pentru mâine”.
”Poate e un timp al bărbaților. Al științei, al războaielor, al afacerilor… Noi nu avem foarte mult loc în toate acestea. Ne-am emancipat, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim și rolul vechi, acela de a fi femei, mame, soții, de a fi un vis-a-vis agreabil. Un vis-a-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situație… Asta nu înseamnă că suntem victime. Cred că trebuie să suportăm consecințele egalității, cu limitele ei cu tot. Și pe urmă, noi avem un mare atu: capacitatea noastră de a ne face viața frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretențioase. Ne mulțumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanță la mare, cu o primăvară. Putem fi mult și bine egale cu ei (bărbații)! Pot să ne ceară să fim deștepte, instruite, să fim la nivelul lor, pot să ne ceară și leafa, pot să ne ceară orice! Nouă ne rămâne primăvara. Sau rochia cea nouă. Sau vacanța la mare. Noi putem și să muncim și să arătăm bine — dacă trebuie — să îngrijim un copil, să-i îngrijim pe ei, să-i iubim, să-i cicălim, să fim bune, rele, insuportabile, generoase, egale cu noi și egale cu ei. Nu credeți că suntem formidabile?
”Drumul de la îndoială la certitudine trece sigur prin sinceritate. Tot ce contează în relațiile dintre oameni este sinceritatea”
Foto: Pinterest/ Pin by Ain Bailey on My Style; Pinterest/Pin by Nathalie Giroux on Dianeduda/dudadaze