Si stelele viseaza sa ajunga-n rai

Pământul văzut noaptea  din zbor e  cel mai frumos cer. E lesne să te pierzi între lumea de sus și lumea de jos, ca într-un labirint de oglinzi, căci oamenii asemeni stelelor obisnuiesc să se adune în constelații și galaxii care cresc , descresc, curg, se sting, cad, decad, se nasc, renasc ori mor în plină frumusețe.

Săptămâna trecută am fost acasă, la Oradea. O escapadă scurtă, de doar două zile, pentru rezolvarea unor treburi ce nu suportau amânare. Opțiunile de zbor pentru Oradea, ca de altfel pentru orice destinație din România sunt sărace, așa că m-am trezit urcată într-un zbor de noapte și forțată să mă întorc cu un zbor în zori. Nici nu știu de ce spun “zori”, pentru că, în fapt, la decolarea avionului, noaptea era încă în putere.

Ca niciodată, am primit loc la geam și toată parada asta de frumusețe nocturnă –  pe care nu o putem vedea decât cu ochi de Dumnezeu, de la-nălțime și de departe; toată oglindirea asta spendidă, amplificată, filtrată – ca atunci când te uiți în ochii celui ce te iubește și te vezi infinit mai bun și mai frumos, mai curat și mai strălucitor decât ai fost vreodată; simetria perfectă, mergând până la contopire impudică, frivolă între cer și pământ; toate mi s-au așezat la picioare, să-mi satur sufletul cât pentru zece vieți. N-am lăsat nici o firimitură.

Și –n timp ce zburam între lumi – cu-n cer de stele dedesubt, deasupra-mi  cer de stele–  am înțeles cât de străini de noi înșine am ajuns, cât de departe suntem de “eu sunt”: ne ridicăm ochii spre cer crezând că de acolo-am coborât și ne dorim ca odată, cândva să ne întoarcem iar acolo –  acolo, în raiul de unde ne cerem lumina, iubirea și infinitul;  ne ghidăm după stele sperând să ne spună adevărul despre alții și să ne-arate calea către noi , și nu ne gândim nici măcar o clipă că (poate) noaptea, când  noi ne sărutăm copiii pe frunte și-I așezăm în așternut, când ne adunăm în jurul mesei cu ai noștri să ne potolim foamea cu povești și hrană bună, când ne așezăm langa sobă cu un ceai cald și o carte dragă, când obositi de fericire ne cufundăm în dans ca într-o baie caldă, când ne certăm cu patima și apoi ardem de dor în patul gol,  când ne dăruim cu poftă până la uitare și ,uitând, ne sfărâmăm în gene; noaptea, când dezbrăcați de alții suntem noi înșine,  stelele ne privesc cu poftă și visează ca odată – odată și-odată  – să ajungă și ele pe pământ.

Am citit undeva că și stelele mor. Atunci , poți să le atingi cu mâna. De-o rătăci vreuna-n iarba mea, o să o strâng tare în brațe  și o să-I spun că a ajuns în rai.