În una din nopțile mele albe, nu demult, am văzut un film: The Letter Writer. Simplu, aproape naiv, predictibil, cu un scenariu scris după rețetă, fără un joc actoricesc remarcabil, fără idei regizorale marcante, fără nume sonore, fără pretenții, fără subtilități, plin de clișee și îngrozitor de emoționant. Atât de emoționant că, în ciuda tuturor principiilor și rigorilor mele, am plâns.
Povestea? O adolescentă aflată în criză existențială primește o scrisoare plină de încurajări și cuvinte măgulitoare. Scurt timp după aceea descoperă că autorul scrisorii este de fapt un necunoscut, un bătrânel internat într-un azil de bătrâni, a cărui unică bucurie în viață rămăsese aceea de a scrie în fiecare zi o scrisoare plină de dragoste și gânduri bune (pe care o trimitea apoi unei persoane alese la întâmplare din cartea de telefon) și zece bilețele de încurajare (pe care le dăruia oamenilor ce-I ieșeau în cale). Evident, cei doi se împrietenesc și tânăra noastră, până atunci doldora de îndoieli și frustrări, își descoperă menirea (după principiul și-o-piatră-de-pe-marginea-drumului-folosește-la-ceva) și viața I se schimbă. Sfârșit.
Ei uite, că ninsoarea de afară, pofta subită și acută a copiilor mei de a împodobi bradul de Crăciun și filmul ăsta dulce, ce mi-a rămas lipit în minte ca șerbetul de cerul gurii, mă fac acum să încerc un exercițiu (surprinzător pentru mine) de genul ”zece pași către fericire”. Mai exact, începând de astăzi și până la Crăciun voi născoci în fiecare zi câte o scrisoare/poveste/mesaj pentru oricine va avea nevoie de încurajări, dragoste, înțelegere sau o vorbă bună. Dacă vă veți regăsi în rândurile mele, schimbați doar numele din adresă si faceti acordul de gen in text (daca e cazul) atunci când veți citi, și considerați că scrisoarea aceea este a dumneavoastră. Iar dacă știți pe cineva – altcineva – care are nevoie de ea, vă voi ruga să i-o trimiteți. Sau vă puteți alătura poveștii mele, jucându-vă de-a poștașii, cu un simplu share. Începem?
Ah, ar mai fi ceva: n-am fost niciodată prea dăruită în a scrie scrisori , iar exercițiul imi lipsește cu desăvârșire. De aceea, vă rog, vă rog să-mi iertați stângăciile. Promit că-mi voi găsi tonul până la final.
Scrisoarea 1.
Draga Ana(stasia),
În seara asta a nins. În sfârșit!.. Dacă ai fi fost trează, ti-ai fi lipit nasul de geam si ai fi râs și-ai fi bătut din palme și-ai fi dansat până ai fi trezit îngerii cu bucuria ta. Parcă te văd! Of, Doamne, nimeni nu știe să se bucure ca tine!…
De la fereastra mea lumea se vede imaculată, liniștită, strălucitoare. Perfectă! Așa cum o visez pentru tine. Așa cum o rog să devină cu fiecare început și fiecare capăt de zi, de an, de timp, de anotimp…. Știu, însă, că mâine, când vei ieși în stradă, n-o vei mai găsi la fel. Vor fi urme de treceri, stropi de noroi, mâzgă, derapaje, nervi, umezeală, vorbe urâte și oameni cu fețe ascunse sub fulare și glugi, umblând bezmetici, ca zombii. Exact, ca în cosmarurile acelea ce-ți sfâșiau nopțile, despre care nu vroiai sa vorbești când erai mică.
Tocmai de aceea mă grăbesc să-ți scriu. Draga mea dragă, să nu fii dezamăgită! Nu e vina cerului că nu știe să ningă îndeajuns și nici a oamenilor că nu pot să zboare. Nu încerca să fugi și nici să te ascunzi, ca odinioară, sub pat, cu tot alaiul tău de zâne de pluș. Ești mare acum. Chiar dacă nu o simți, ești mare! Adăpostește-te sub un copac (nu prea înalt, dar cât mai stufos), și scutură-l zdravan! Fă-l să ningă pentru tine! Îngroapă urmele trecerii altora cu zăpada ta și bucură-te! (Of, Doamne, nimeni nu știe să se bucure ca tine!…) Si chiar dacă nu vei ninge destul să-ți faci oameni și orașe de zăpadă, așa cum ți-ai dori, îți promit că vei avea îndeajuns cât să-ți desenzi propriii tăi îngeri de omăt.
Cu dragoste, mama
Foto: Snow Queen By Shawna Erback (www.fineartamerica.com)
Lioara, ce ma bucur ca te-ai intors!!!!!!!!!!! ce frumos scrii!!!!!!
Mi-a placut scrisoare ta catre Anastasia…si sa iti spun ceva! Te invidiez ca ai cui sa ii scrii…eu nu stiu daca as mai putea scrie copilului meu ceva atat de frumos, probabil ca mi-ar zice ceva de genul ” mama, nu fi ridicola”…sotul meu ar fi stingherit de asemenea cuvinte…
Imi pare rau ca nu am mai inca un copil, o fetita, asa ca Anastasia ta…ma tot gandesc ca as mai putea face unul( la 41 de ani!).Dar cred ca doar ma amagesc ca inca sunt tanara , ca inca mai am timp…
In fine…probabil ca voi scrie o scrisoare de iarna…si o sa ti-o trimit si tie!
Pot sa iti mai spun ceva?? tare ma bucur ca te-ai intors, draga mea!
Te pup,
Florina.
Multumesc din suflet, Florina! Cred ca si Matei ar fi stingherit sa citeasca asa ceva, darapoi s-ar ascunde in camera lui si ar plange de emotie. Cam asa reactioneaza el.
Oricum, asta e o scrisoare pentru un suflet delicat, curat, care inca mai crede in povesti. Si asta se poate intampla si la 90 de ani. Baietii trebuie tratati mai…. barbateste.
Abia astept sa-ti citesc scrisoarea.
Te imbratisez cu toata dragostea.
Lioara flori de primavara ramine cum am vorbit… In spatele zimbetului inocent, usor trist, se ascunde un scriitor talentat, cu har, ceea ce nu e deloc putin lucru ( adica o minte ascutita cum ti-am spus mai la deal). Si cum stateai la fereastra mingiind cu privirea jocul fulgilor de nea, ti se parea ca auzi ” cum se izbesc in geamuri razele de luna”, cu forta suava a Sontei Lunii, a lui Beethoven… Dar privind in adincul vazduhului sa-i descoperim “ielele”, nu trebuie sa ne indepartam de teluric, unde, spunea un poet remarcabil, ” avem de toate/ si inchisori si libertate/ si noroi si stele… P.S. Nu stiu cine a postat indemnul de la inceput, dar in limba romana nu se pune virgula intre subiect si predicat.
Evident ca nu se pune si, desi nu am apucat sa verific la ce pasaj anume va referiti, sunt convinsa ca e vorba de o greseala de dactilografiere.
Va multumesc pentru aprecieri, pentru comentariul inspirat, cald si erudit, dar trebuie sa specific ca, atunci cand priveam jocul fulgilor de nea, nu prea reuseam sa aud razele de luna din pricina vantului. In schimb, admiram iarba cerului albastra ce-mi atarna la fereastra, pe care in mii de fire, curgeau luceferi in nestire…
Va imbratisez cu drag si abia astept sa citesc noi comentarii din partea dumneavoastra.
Draga Lioara, Ma bucur sa-ti citesc randurile cu toate ca am ce citi si corecta zilnic. E frumos sa traim in lumea copilariei , sa ne bucuram sau sa ne intristam odata cu ei. Prin prisma meseriei citesc si scriu cu ei foarte multe povestioare, intamplari ajutand intr-un fel sau altul copilul sa se bucure de fiecare clipa a copilariei sale. Multumita locului unde ne desfasuram activitatea cat si a zonei din care provenim , ne bucuram de atata zapada si jocuri de iarna, de saniute, de schiuri si patine de jocuri cu bulgari de zapada dar si de frumusetea datinilor si a obiceiurilor din Bucovina, care parca sunt tot mai frumoase si mai bogate de la an la an . Incepand cu luna decembrie ne pregatim de serbarea Mosului, cu colinde, cu caprite, cu plugusor, sorcova, apoi copiii vor colinda satul, bucurandu-se de cadouri. , dar nu uita sa-i scrie si mosului, doar sunt copii….nu ?
Draga Octavia, iti multumesc pentru comentariu si pentru caldura ce o simt din parte-ti. Ador Craciunul si vreau ca anul acesta sa fie cu totul special. Sper ca te vei regasi in una din scrisorile mele. Voi scrie una cu gandul la tine si la toate minunatiile pe care breasla ta (dascali cu har si dragoste) le aduceti in lume. Cred ca e minunat acum la voi! Am avut norocul sa cresc in atmosfera obiceiurilor populare romanesti ;i spun cu mana pe suflet ca nu exista nimic mai frumos decat Craciunul sarbatorit cu familia, dupa traditie. Te imbratisez cu drag si sper sa ne reauzim curand.
Lioara, scrisoarea ta (si idea in sine a celor 10 scrisori, desi sunt sigur ca odata ce ai inceput vei continua si in noul an) este balsamul perfect pentru aceste vremuri in care din ce in ce mai multi oameni au nevoie de o mina intinsa, de un suflet deschis care sa le alunge singuratatea (fie si temporar) pentru ca toti pastram in noi ceva din copilul caruia i te adresezi, in fiecare din noi mai exista un loc curat, un colt tandru de suflet in stare sa lase o lacrima, sa incerce o emotie… ce-ar fi viata noastra fara bucuria povestilor?
Florina, eu zic sa te asezi a scrie doua scrisori, fara teama de penibil si fara sa presupui nimic, o scrisoare copilului si una sotului: poate ca va exista o prima reactie oarecum stanjenitoare, dar sunt sigur ca vor intelege si cine stie, te vei trezi ca vei primi inapoi doua scrisori de raspuns…
iubirea exprimata, in scris sau in vorbe, nu are cum sa stinghereasca (decit ca un soc temporar), dar cu siguranta ne poate apropia (imediat sau in timp)…
Va multumesc din suflet pentru incurajare. Daca simtiti nevoia sa scrieti si dumneavoastra ceva, voi publica cu mare placere. Va imbratisez si va doresc numai bucurii si sarbatori de iarna pline de lumina. Sper sa contribuie si micile mele ravase la asta.
minunata !!!!as always!!!!te puuuup
Multumesc, Cristina! Te imbratisez.