Anul trecut, cam tot pe vremea asta, am rugat-o pe draga mea Ana Morodan (www.anamorodan.com) să-mi scrie o poveste de Crăciun pentru bradul meu cu povești (poate vi-l mai amintiți) . Și-a scris-o. Cu trei zile după Crăciun. Sau …. mai bine zis cu 362 de zile mai iute, pentru ăst Crăciun. Așa că am pus-o la păstrare (povestea, vreau să spun) până azi, când am scos-o din sertar, am scuturat-o de praf, am lustruit-o, am sărutat-o pe frunte, i-am citit-o Anastasiei și lui Matei și motanului nostru, James (că e și o pisică în povestea Anei, o să vedeți), și, după ce a primit binecuvântarea lor și-a inimii mele, i-am dat drumul în lume să vă inspire să fiți buni și luminoși.
Anul ăsta nu mai pun povești în brad. Am să pun fapte – făcute sau nefăcute (încă), știute sau neștiute (încă), văzute sau nevăzute (încă) … Și nici nu știu dacă o să le agăț în brad. Poate o să le las, așa , să umble bezmetice prin blogul meu și lumea virtuală până le-or crește aripi mari, mari, cât fluturii din desenele Anastasiei, să zboare libere în sufletele voastre, să avem toți un Crăciun ca-n povești.
Și-acum, hai cu povestea Anei:
It was a night before Christmas when a little black cat crossed the street…Ah stai, trebuie să scriu în română… Iată, deci prima mea tentativă de poveste pentru copii:
Era cu o noapte înaintea Crăciunului, când o mică pisică neagră trecu strada în grabă. Era ger, întuneric și nici țipenie de om pe stradă.
Era cu o noapte înaintea Craciunului când mica pisică neagră a domnișoarei Van der Bilden trecu strada în grabă spre casă și ceva i se păru extrem de ciudat…Undeva, în capătul casei vecinei Moneypenny, cineva plângea.
Curioasă din fire, Miranda, micuța pisică neagră a domnișoarei Van der Bilden, se apropie încetișor…și ce să vezi?!?! Ce să vezi?!?!?! Un băiețel desculț plângea în zăpadă.
”Al cui o fi?” se întrebă Miranda descumpănită. ”Și ce mă fac cu el acum? Van der Bilden o să mă dea afară și pe mine, darămite pe el, dacă îl aduc acasă.”
Tu cine ești, copile?
Nimic…
– Cum te numești, băiete? stărui Miranda, anxioasă deja.
– Crăciun, mă numesc Crăciun.
– Crăciun?!? Bine, fie, Crăciun. Ține-te de coada mea, o să-ți gasesc pe cineva care să te găzduiască.
După câteva ore de mers prin ger și zăpadă, deși a bătut la toate ușile de pe stradă, nimeni n-a vrut să-l primească pe Crăciun. Pe Miranda, pisică adoptată la rândul ei, n-o lăsa sufletul să-l abandoneze în stradă. Își luă inima în dinți:
Hai, Crăciun, te duc acasă. Dacă Van der Bilden are un suflet, acum e momentul să și-l arate.
Trase după ea băiețelul care scâncea deja intrigat și își ridică coada în semn de atac. Era acum ori niciodată!
În caz că vă întrebați de ce îi era Mirandei atât de frică de domnișoara Van der Bilden: Vecinii spun că Van der Bilden n-a fost niciodată o tânără obișnuită. Nimeni nu știe de fapt de unde a apărut domnișoara Van der Bilden. Nimeni nu ține minte ca mama ei să fi fost vreodată însărcinată, nu tine minte ca domnișoara Van der Bilden să fi vorbit vreodată cu vreunul dintre ei. Toți știu că această tânără locuiește singură de ani întregi în conacul din capătul străzii, alături de cei 4 servitori ai domniei sale și de o mică pisică neagră, pe care a găsit-o pe stradă. Părinții ei călătoresc prin lume și sunt de ani întregi plecați. Nimeni nu știe cu ce-și ocupă domnișoara Van der Bilden zilele, dacă are prieteni sau dacă este fericită sau nu. Misterul este atât de mare și dens în jurul domnișoarei Van der Bilden, încât unii se întreabă dacă ea există cu adevărat, pentru că unii nu au văzut-o niciodată.
Dar Miranda știe. Miranda știe secretul domnișoarei Van der Bilden. Miranda știe de ce în ultimii ani Eva Van der Bilden nu a părăsit domeniul conacului. Miranda stie de ce Eva Van der Bilden este atât de categorică și respectă regulile stricte pe care ea însăși le-a instaurat pe domeniul ei. Miranda își aduce perfect aminte ce i-a spus Eva când a luat-o de pe stradă. Își amintește în fiecare dimineață. ”Dacă le arăți bunătate și afecțiune te vor răni mereu. Ține minte asta, pisico! Te iau acasă, dar ferește-te din calea mea!” a tunat vocea Evei Van der Bilden când a ridicat-o pe Miranda de pe caldarâm și a dus-o la conacul familiei.
Din seara în care a intrat în casă, Miranda n-a văzut-o decât de 4 ori în 2 ani pe Eva Van der Bilden. Dar într-o seară oarecare, acum câteva luni, Miranda a auzit-o pe domnișoara Van der Bilden vorbind cu propria reflexie în oglindă. Atunci, în acele 3 minute, Miranda a aflat de ce Eva Van der Bilden este atât de categorică și lipsită de milă.
Dar să revenim la povestea noastră. În timp ce suna la ușă, așteptându-l pe Alfred, majordomul, să-i deschidă, Miranda își făcu planul. Însă, nu mică îi fu mirarea când cea care deschise ușa în seara aceea, dinaintea Crăciunului, a fost chiar Eva Van der Bilden.
Nu știu cum să reacționeze. Nici Miranda, nici Eva și cu siguranță nici Crăciun. Toți statură nemișcați până când, încet și firav, o lacrima brăzdă obrazul Evei. Atunci observă Miranda ce ținea în mână Crăciun: o scrisoare. Un plic cu o scrisoare. Și părea că Eva știa despre ce era vorba în ea.
Cu mâini tremurânde Eva citi scrisoarea, îl pofti pe băiețel înăuntru și începu să-l îngrijească cu o duioșie pe care Miranda n-o mai văzuse până atunci la stăpâna sa. Pisica, curioasă, se furișă să citească și ea scrisoarea. Dar ghici ce? Pe hârtie scria doar atât:
”Draga Eva Van de Bilden,
Crăciun este orfan și tot ce își dorește este să-i aducă Moșul o familie. Tu și mica Miranda sunteți perfecte.”
Cu o noapte înainte de Crăciun, Eva Van der Bilden, Miranda, micuța pisică neagră și Crăciun, băiețelul lăsat al nimănui au aflat că o familie poate fi alcătuită și din 3 străini. 3 străini care au în comun ceva extrem de prețios: se au unul pe celălalt.
Cu o noapte înaintea Crăciunului, mi-aș dori pentru voi copii, pentru noi toți, să învățăm să fim buni, nu doar cu familia noastră și cu prietenii nostri, ci și cu cei care au nevoie de noi.
Ana Morodan
www.anamorodan.com
Photo: Love, sculptura de Alexandr Milov, fotografiata de David Giulian (www.davidjulian.com)