Ne-am întâlnit să punem lucrurile la punct – acele lucruri pe care eu le aruncasem în aer. Să limpezim apele – acele ape pe care eu le tulburasem. Să salvăm situația – acea situație pe care eu și numai eu o exilasem în moarte clinică.
Ne vedeam pentru întâia oară. Mă asteptam… ar fi trebuit… mi-aș fi dorit să fie , distantă, furioasă, cu gheață-n ochi și foc pe limbă, să mă sfâșie cu vorbele, cu morala, cu binele și răul, cu a fi sau a nu fi, cu liberul arbitru, cu izgonirea lui Adam; să arunce în mine cu toate cele zece porunci, până ce mi-ar fi curs vinovăția șiroaie și de tot prin toate cele cinci răni ale lui Hristos. Atunci m-aș fi simțit curată. Victimă. Martir.
Dar m-a privit blând. Cu dragoste. Plină de grație mi-a întins mâna și, ghicindu-mi ezitarea, m-a îmbrățișat. În mai puțin de cinci secunde s-a transformat în prietena mea dragă (conceptul de ”cea mai bună” îmi e străin, mai ales când e vorba de prieteni), și așa a rămas până… (aici ar trebui să auziți un oftat din acela adânc și surd, de dragon pierdut, dar nu am onomatopee să-l traduc, așa încât am rugămintea să îl imaginați. L-ați auzit? Bun!) … până azi. Și mâine…
Și nici măcar nu avea nume de sfântă. O chema Sanda. Nu Alexandra. Nu Ruxandra. Doar Sanda.
Ne vedeam rar, dar ne vorbeam des. Mă suna ea. Intotdeauna. Și întotdeauna vorbeam despre mine . Doar depre mine și oamenii din jurul meu, despre scrisul meu, copiii mei, vacantele mele, taxele mele, tristețile mele, neliniștile mele, fericirile mele, kilogramele mele în plus sau în minus, nervii mei, toanele mele… Odată am vorbit jumătate de oră despre mașina mea, fir-ar să fie!
Apoi, într-o zi s-a lăsat liniște. Așa că am sunat. (După o lună de tăcere.) Mi-a răspuns o voce stinsă ce se visa veselă. Era bolnavă. Fusese operată. Tocmai se întorsese de la chimioterapie, care – Doamne, ce ”noroc”! – în cazul ei e aproape suportabilă. Și-atunci pentru prima oară am vorbit despre ale ei: despre soțul ei care se straduiește atât de mult, dragul de el, să-i demonstreze că totul e bine, că boala ei nu e o povară, că se descurcă perfect și cu tristețea și cu teama și cu treaba în casă; despre fiica ei, care e la liceu și ar trebui să iasă mai des, pentru că, ”Lioara, e atât de plină de viață și de frumoasă. Și e desteaptă. Uneori mă ciupesc să-mi dau seama că nu visez, că e a mea!”; despre părinții ei care tocmai s-au mutat aproape, ca să nu mai fie singuri și – uite! ce ironie! – ea s-a îmbolnăvit; despre fratele ei, serviciul ei, planurile ei, călătoriile ei, florile ei, norii ei, firul ei de nisip…
216 zile am vorbit zi de zi. O căutam eu. Intotdeauna. Nu mi s-a plâns de nimic niciodată. Nu mi-a cerut nimic niciodată. Până într-o dimineață când a sunat ea (o singură dată): ” vreau să te rog ceva și să nu consideri că abuzez: poți să-mi faci rost de o perucă? Nu găsesc. Și nu mai pot să mă privesc în oglindă.”
N-am mai apucat. O săptămână mai târziu a plecat…
Au trecut 6 ani de atunci și-mi pare atât de rău că Sanda mea a plecat fără…
De aceea, doamnelor, domnișoarelor, copilelor, vă rog, când vă mai bate gândul să vă tăiați părul, nu-l risipiți. Alegeți o tunsoare Brave Cut și părul la care voi renunțați de bună voie va face fericite alte femei ce l-au pierdut fără de voie. Găsiți toate detaliile aici
Iar de aveți nevoie de o recomandare, iată două saloane de excepție, unde ofranda voastră va fi răsplătită cu o tunsoare de maestru: unul e Beauty District, unde vă așteaptă nimeni altul decât hairstilistul-vedetă Sorin Stratulat și celalalt e BeauTEAfulll, unde l-am descoperit cu mare bucurie pe George Negrișan (stilistul favorit al lui Matei, fiul meu), unul dintre cei mai talentați hairstiliști întâlniți în toată cariera mea de beauty editor. Amândoi sunt inspirați, dăruiți, răbdători (cu temerile noastre de Samson) și devotați acestei cauze.
Să fiți bune și să aveți curaj!, vorba Cenușăresei
