Bine ai venit pe blogul meu, cititorule! Aseaza-te confortabil, pentru ca înainte de orice prezentare, vreau sa-ti spun o poveste. Nu, nu am scris-o eu (desi mi-ar fi placut!), ci am descoperit-o, din întâmplare, ratacita într-o carte de-a fiului meu, repovestita de un domn mult mai priceput în ale vorbelor si tainelor decât mine, domnul Mircea Cartarescu. Aceasta este povestea fetitei cu trei inimi:
“Dupa ce fetita se nascuse, la un spital dintr-un cartier îndepartat, mama ei le spusese doctorilor sa mai astepte, caci mai simtea ceva în pântec. si sub privirea lor uimita, mai dadu nastere unui saculet sidefiu de pielita, asemeni unei basici de peste, dar de marimea unui copil. (…) Înauntru se aflau frumos orânduite, în buzunarase, organe vii si calde… si, în trei buzunare mai mari, trei inimi zvâcnind lenes: una de cristal, una de fier si una de plumb. (…)
Fetita crescu la marginea orasului, în curtea unei case cu pereti galbeni. Nu avea inima. În singurul pom din curte, un par încarcat de pere zemoase, mama ei îi facuse un leagan. Dar fetita prefera sa chinuiasca micile vietati din iarba si din pamânt. Nu privea pe nimeni în ochi. Vorbea doar când era singura. Ore-ntregi statea cu fata la gardul de fier forjat, privind cum rugina înainteaza pe metalul ud de la ploaie.
Disperata, mama îsi aminti de inimile din gogoasa de pielita. Într-o dupa-amiaza, pe când fetita dormea, ca de obicei, cu fata-n sus în camaruta întesata de jucarii inutile, femeia se apropie de ea si-i desfacu cei doi butoni de piele de sub sânul stâng. (…) Mama aseza acolo, cu infinita delicatete, inima de cristal cald si moale.
Fetita se trezi invadata de o fericire pe care n-o cunoscuse pâna atunci niciodata. Pielea si parul îi straluceau, ochii îi devenisera vii si iscoditori. Vazu prima data papusile de care camera era literalmente plina. Îsi vazu prima data si mama, cea mai mare dintre papusi, si o îmbratisa din tot sufletul. Iesi afara si deodata cerul albastru, plin de nori de vara, si floricelele ciclopice o coplesira. (…)
Dupa ani, merse la scoala, îsi privi colegii prin curcubeul riglei de plastic. Simti gustul amar al cernelii pe limba. Desena litere cu creta pe tabla de sticla ce scârtâia teribil. (…) Crestea, corpul de fata i se modifica subtil. Dupa-amiezile, dupa ce-si termina lectiile, se-nchidea în camaruta ei si-si începea ciudatul ritual. (…)
Asa a ajuns sa-si schimbe inimile. si-a pus-o mai întâi pe cea de fier, si în pieptul ei fierul a devenit fier înrosit, ca din forja. O ardea, o zapacea, o facea sa tânjeasca dupa un lucru necunoscut, nedorit, si totusi necesar ca aerul, un lucru în lipsa caruia se sufoca. Îsi smulse imediat din piept inima asta cruda si covârsitoare, hotarâta sa n-o mai încerce niciodata.
Apoi încercase inima de plumb, care deveni în pieptul ei o punga de lichid gros si negru, cu sumbre reflexe indigo. O tristete si-o sfârsire de necrezut, o melancolie întunecata, fara orizont, fara viitor o coplesira. (…) Era insuportabil, fata-si scoase noua inima si decise sa o lase pentru totdeauna în saculetul cu buzunare organice. Numai inima de cristal era adevarata. Numai pe aceea avea s-o simta în piept pentru totdeauna.
Dar inimile nu durau la nesfârsit. Toamna, pe când castanii din curtea liceului se aplecau sub un cer de furtuna, fata simti cum lumina inimii de clestar paleste. (…) În cele din urma deveni sfarâmicioasa si mata. Cum orice era mai bun decât inumanul vietii fara inima, fata începu sa poarte inima de fier incandescent.
Trai cu noua ei inima anii adolescentei si-ai tineretii. Se-ndragosti si suferi teribil din dragoste. Se casatori, avu doi copii, apoi divorta. Se recasatori. Fericirea si nefericirea alternau rapid cu aceasta inima nelinistita, amândoua împinse pâna-n pragul de la care deveneau dureri de neîndurat. (…) Dupa ce al doilea copil al femeii se casatori si el, incandescentul inimii de metal se stinse cu încetul. (…) Resemnata, stiu ca tot ce-i mai ramânea era temuta inima de plumb.
Femeia se întoarse în casa copilariei. Inima de plumb îi atârna greu în locasul ei din piept. Se întinse în vechiul pat al mamei ei, asteptându-si sfârsitul. Imagini din copilarie, apoi din adolescenta îi fulgerau prin minte. Trai ani de zile în singuratate deplina, în aerul statut, mirosind a medicamente. (…)
Într-un amurg în care se simtise mai parasita si mai nefericita ca oricând, femeia îsi smulse inima, hotarâta sa o lase sa se sfarâme pe podea. Dar un zvâcnet neasteptat o opri. Deodata simti ca inima ei de plumb, în loc sa se distruga, asemeni celorlalte, devenise carnoasa si grea ca un fruct. Speriata, si-o asezase-napoi, în pieptul ei slab si uscat. Caci acum stia ca minunea avea sa se întâmple, ca o a patra inima, nepamânteana, îi era data, de-acum, pentru totdeauna.
(…) Batrâna abia astepta acum sfârsitul zilei ca sa vada cum i s-a schimbat inima. A deslusit curând un capsor cu barbia în piept, ochii înca înveliti ca-ntr-un abur, piele dulce stravezie. (…) “Binecuvântata fie aceasta ultima nastere-a mea”, rosti batrâna, si-mpinse trupusorul cel nou, plin de o lumina frageda, în apele oglinzii. Acolo, fiica minuscula si gracila pleca înot catre regatul de unde am venit si unde toti ne întoarcem. Abia atunci, cuprinsa de o liniste pe care n-o simtise cu niciuna dintre inimile dinainte, batrâna închise ochii pentru totdeauna.
În aceeasi clipa, într-un spital dintr-un cartier îndepartat, se nascu o minunata fetita…”
(Mircea Cartarescu – “A patra inima”, povestire aparuta în volumul “Care-i faza cu cititul?”, editura Arthur, 2010)
Eu sunt Lioara Bradu. Un timp, sa tot fie vreo zece ani, am scris articole despre frumusete, fericire si multumire de sine, apoi m-am oprit. Iar în perioada aceasta de pauza, în care mi-am crescut copiii si am trait (ca niciodata pâna atunci) numai pentru familia mea, am început sa îmi pun altfel de întrebari si sa vad lumea (ca niciodata pâna atunci) timid, cu a patra inima. Am înteles (poate mai târziu decât altii) ca desi timpul trece, clipa ramâne; ca perfectiunea e plictisitoare, ca o uniforma; ca nu batrânetea ne ucide, ci singuratatea ei, ca “una dintre greselile cele mai mari din urzeala divina este sa lasi delicatul trup omenesc sa se macine de-a lungul vietii fara ca gingasele lui detalii, împletite într-un complicat mecanism moale, sa se poata regenera”, cum spune domnul Cartarescu în minunata lui poveste.
Cu doua saptamâni în urma Matei, baiatul meu, a absolvit clasa a patra, iar peste doua luni Anastasia, fetita mea, va merge la gradinita. S-ar zice ca îmbatrânesc. si totusi inima mea de clestar, prima mea inima, scânteiaza aprins ori de câte ori aud râsul “clopotit” al fetitei mele sau privesc dansul sovaielnic al fiului meu printre tainele lumii, tresare ori de câte ori le mângâi buclele blonde sau ma pierd în ochii lor adânci, ce se aprind sau se întuneca a ploaie din nimic si se umple de lumina ori de câte ori aud chemarea “mami, joaca-te cu mine! stii bine ca esti doar un copil ce a crescut ceva mai mare!”
Daca ar fi sa judec dupa datele seci, înscrise în buletin, sub sânul meu stâng, inima de metal ar fi trebuit sa fie deja un sloi greu si întunecat. si totusi, iubesc cu patima si-mi sorb lacoma fericirea si nefericirea, pâna la betie. Înca nu am ajuns sa ma cufund în lichidul gros si negru al inimii mele de plumb. E adevarat ca uneori, îi încerc voluntar raceala, cu vârful degetelor, asa cum încerci marea, dar asta numai ca sa nu uit ca în pieptul meu înca arde o inima tânara.
Blogul pe care tocmai ai intrat, dragul meu cititor, se vrea a fi un blog de beauty. Înseamna ca voi scrie în continuare despre ceea ce stiu (sau cred ca stiu): despre frumusete, fericire si multumire de sine, despre micile noastre pacate, despre vanitate, despre prejudecati si despre cautarea disperata a tineretii fara batrânete. Dar îti promit ca înainte de a asterne în pagina orice cuvânt, îmi voi cerceta inima (oricare dintre cele trei va binevoi sa-mi raspunda) si nu oglinda. Pentru ca în aceasta perioada de pauza, de care îti spuneam, în care mi-am crescut copiii si mi-am adorat familia, am descoperit un leac, pe care învatatii lumii l-au descoperit demult, dar nu au înca formula sa-l prescrie: singura sansa catre nemurire (si prin asta întelege ce vrei: frumusete, tinerete, faima…) este sa-ti gasesti a patra inima.
