… de dragoste

 

 

Așa îl văd mereu: proaspăt bărbierit, cu sacoul cel gri, croială clasică, puțin cam mare ( Îi fusese bun odinioară, dar iată că trupul intrase la apă mai iute ca țesătura.),  ținînd capul sus, nițel cam prea sus din pricina pălăriei, cred (Întotdeauna purta pălărie. Dar uite, de-aia era primul dintre noi care vedea și pomii înfloriți și norii de furtună și cârdurile de cocori și țigla nouă a casei din vecini și curcubeul și luna cea plină și cireșele coapte.). Mergea cu pași mari și calmi, târșîind pantofii cu două numere mai mari, rămași de la tata, legănând în mâna dreaptă o plasă cu trei litri de lapte si o pâine tare. Îl vedeam prin geamul de la sufragerie cum cobora panta lină a dealului, până la casa noastră. Loveam atunci cu degetele-n geam  cât puteam de tare, să mă audă, și-mi era ciudă că sticla-mi răspundea cu un fâlfâit de aripă. Dar chiar și așa, prin nu știu ce mister al bunicilor, lua de știre că sunt acolo, la etaj, cu fața turtită de fereastră, ca o sperietoare de fluturi, și, înăltându-și fruntea mai sus decât susul obișnuit, mă răsplătea cu un surâs atât de larg și-atât de cald că i se abureau ochelarii de dragoste.

Bunicul meu a fost cel mai bun om din lume. Atât.

Când a murit mi s-au plâns toate stelele.

S-a dus … pe nepregătite (de parcă ai putea vreodată să fii pregătit pentru așa ceva). Pe biroul lui au rămas câteva foi scrise mărunt și cu migală, penița și călimara cu tuș, un vraf de cărți și ochelarii.  N-am îndrăznit atunci, la plecarea-i, s-ating nimic. Din casa bunicului meu mi-am luat spre alinare fularul lui. (Pălăria o luase deja soră-mea, Anca.) Și-mi pare rău. Căci dintre toate posesiunile lumești modeste ale bunicului meu cel mai mult mi-aș fi dorit  ochelarii. Aceiași de când îl știu. Aceia ce-i purta când ne citea povești. Ceia ce s-au rupt când mă-nvăța să merg cu bicileta, de i-a purtat legați cu sfoară vreo săptămână până s-a aprovizionat meșterul cu șuruburi potrivite. Cei ce se-abureau de dragoste când ne vedea. Erau parte din chipul lui. Nu i-am luat atunci și-acum habar nu am pe unde s-au pierdut.

Uluitor cum poate-ncăpea o copilărie întreagă într-un detaliu atât de mic!

…

Sunt fericită. Ieri am găsit ochelari ca ai bunicului meu. I-am văzut întâmplător într-o vitrină: aceeași formă, aceeași culoare, aceeași curbură discretă, aceeași eleganță intelectuală (dar, evident, alt brand). I-am luat pe dată.

Aseară, în timp ce le citeam copiilor mei povești, iaca-așa , din senin, mi s-au aburit ochelarii. De dor. De dragoste.

Ochelarii cu pricina se găsesc în OPTIblu Feeria Băneasa și fac parte din colecția Oliver Peoples. Mai multe detalii despre brand puteti citi aiciaici.

Ps. Inca aștept de la tata poze cu bunicul. Update cand sosesc.

 

Update: ei bine, a venit și poza: