Aer curat

În anul din urmă mi-au trecut prin mână, prin norocul împrejurărilor, o mulțime de scrieri semnate de tineri. Le-am sorbit cu fiecare celulă. Și m-am clătinat, amețită de atâta sinceritate. Copiii nostri au gândul clar, vorba curată și spiritul aprins. Copiii nostri au luceferi pe aripi și-n frunte. Copiii noștri sunt precum copacii: înghit toate noxele existenței noastre și le transformă în aer curat.

Vă las să citiți trei texte remarcabile, în opinia mea, scrise de trei copii frumoși, ale căror vârste adunate abia de se apropie de cea unui om matur.

 

Exorcising an Identity

de Olivia Maria Hărşan

Fărâme de inocență.

Amintiri din casa bunicului: Ajax, Marele Danez se leagănă in jurul oilor.

Animalele mele sunt două rățuște. Mă urmăresc pretutindeni.

Intr-o zi au dispărut.

Mă simt trădată: nimic din jurul meu nu vrea să rămână mic, ca mine. Până și Eniko, fata din vecini, a inceput să se joace cu copii mai mari.

Intre zidurile verzi, de acuarelă, îi vad pe mama si pe  bunicii mei cu ochii pironiți într-un ecran mic, prins într-o cutie. Îmi par statui. Înăuntrul cutiei e un om cu păr cărunt, ce se bâlbâie in fața unei mulțimi.

În seara de Craciun, Ceaușescu și soția lui au fost executați.
1991

Au înlocuit un lider comunist cu un alt lider comunist.

Aici nu mai e viitor. Tata pleacă să lucreze in Germania. Trec opt luni.

Am trei ani. Cocoțată pe șoldul mamei, mă îndepărtez de tot ce știu:  strada Anton Pann din Sighișoara.

Un bărbat ne azvârle valiza galbenă în compartimentul de sub autobuz. Bunica mă strange în brațe. Plânge. Vor trece 5 ani până ne vom revedea.

Știu doar că mergem să-l vedem pe tati.

Pusta maghiară, Viena, Statia de autobuz din Nuremberg

Spre noi aleargă un bărbat și o îmbrățișează pe mama. Și pe mine. Uitasem cum arată tata.

În noiembrie iau contact cu o lume necunoscută.

O căldură străină. O vorbă ciudată.

E un vis. Nu, e un coșmar!

Și de-acum aceasta e casa noastră.

Teama de necunoscut

”De unde anume ești? Roma?”

”România.”

”Oh, Armenia! Unde vine asta, mai exact?”

”Părinții tăi vorbesc ciudat. De unde ești?

”Transilvania.”

Grădinița în Preston. Sisi era din China, Rochelle era din Somalia.

Limbo

M-am întors în Romania la 14 ani.

Acasă: nici aici, nici acolo.

Olivia Maria Hărșan este scriitor freelancer, masterand la La Trobe University, În Melbourne. Lucrările sale au apărut in mai multe reviste și publicatii academice, precum Screening the Past, Senses of Cinema și Screen Education. O puteți citi pe blogul său http://www.thecinemaofeasterneurope.blogspot.ro/ Scrierea de față a fost preluată cu acordul autoarei de pe alienshezine.com Traducerea îmi aparține. Pentru a citi varianta originală, în engleză, click aici.

 

 

Despre oameni și cruci

de Matei Olteanu

 

Intr-o primăvară, pe când eram de-o șchioapă, am plecat cu părinții la Oradea. Îmi plăcea acolo,  Mă simțeam ca acasă alături de rudele din partea mamei. Acum, însă, toată lumea părea abătută. Nimeni nu zâmbea. Nici măcar bunicul meu, cel mereu vesel. Nu schița un zâmbet.

Lipsea cineva: străbunica mea. Pe atunci nu aveam noțiunea de viață și moarte, iar acea lipsă nu era suspectă pentru mine. Suspect era că , deși lipsea, toată lumea îi pomenea numele.

Am plecat toți către un sat frumos. Oamenii mari au intrat într-o casă mare cu semn mare în vârf. Mama mi-a spus că se cheamă cruce. Pe mine nu m-au primit înăuntru. Eu eram mic. Am rămas afară cu mama. În curtea acelei case era așezată o altă cruce. Uriașă. Până la cer. Așa îmi părea atunci. Alergam în jurul ei, încercând să îmi înveselesc mama. Nu am reușit.

Am mers mai departe, într-un parc ciudat. Nu avea leagăne. Nici tobogane. Era risipă de cruci, înconjurat de brazi și multe flori. Începusem să mă plictisesc. Dar oamenii au început să se joace cu niște frânghii și o cutie mare din lemn și mi s-a părut frumos. Aș mai fi stat.

Spre disperarea mea, ne-am dus într-un alt loc: o casă.  Nici prea mare nici prea mică. Primul loc fără cruci. Rudele noastre s-au așezat pe niște scaune, aranjate în trei coloane. În fața scaunelor era o cutie mare, cu susul in jos. A intrat un bărbat înalt, cu o haină aurită. S-a urcat pe cutie și a început să cânte. Era un cântec legănat. M-am alăturat lui și am început să dansez. Pe scaun as fi adormit.

Atunci am văzut primele zâmbete din ziua aceea. Si am auzit primul glas din acea adunare: ”Măăăi, ăsta mic dansează pe ce cântă popa!”

S-a ridicat un nor. Oamenii au început să se-ncălzească. Le auzeam, în sfârșit, inimile. Si glasurile. Au depănat amintiri despre străbunica mea. Cum datorită ei, tot satul a învâțat să citească; cum cocea cele mai bune plăcinte; cum le dădea copiilor cate-o nucă pentru fiecare glumă bună, ca să vadă mereu partea luminată a vieții; cum îi sfătuia să călătorească, să cunoască mult, și să iubească mereu, ca să aibă și să lase amintiri frumoase. Că astea rămân. Altminteri, omul când moare se transformă în cruce. Așa mi-a spus atunci mama. Ori (poate) nu mi-a spus (tot) adevărul?!….

Matei Olteanu e băiatul meu. Are (aproape)  15 ani, este anul întâi de liceu, la Scoala Centrală din București.  Îi place să călătorească, să deseneze, să zboare cu motocicleta lui, să citească și se îndrăgostească des. De la el, învăț în fiecare zi cât de frumoasă și prețioasă e clipa și cât de important e felul in care o privești și trăiești. Aș vrea să spun că îl cunosc bine, dar îl descopăr în fiecare clipă. Dacă-mi va îngădui, veți mai putea vedea lucrările lui (literare sau grafice) aici, pe blogul meu. Lucrarea de față a fost temă pentru scoală. M-am rugat de el o săptămână să mă lase s-o public.

 

 

Scoala mamelor de fete

de Ilona Năstase

 

Am vazut pe Facebook multe comentarii controversate aparute de pe urma unui articol postat de o doamna pe blogul sau, prin care aceasta ne spune, si chiar ne subliniaza, cat de “nocive” sunt pentru viitoarele generatii apucaturile copiilor care se machiaza, care obisnuiesc sa se aranjeze apeland la mijloace “necopilaresti” si sa se imbrace prea modern.

Sunt multe comentarii pro si contra articolului, opinii venite din partea adultilor, a mamicilor si ne-mamicilor din Romania, si mie mi s-a parut foarte interesant sa vad ce spun unii si altii.

Dar pentru inceput, va voi spune ce am inteles eu… Eu am inteles ca orice tip de activitate, sa ii zicem cosmetica, este considerata gresita si daunatoare pentru o fata prea tanara; ca fetele, in momentul in care isi pun o bluza sau niste pantaloni mai mulati, au in cap dorinta de a fi sexy si de a isi cauta iubiti; ca noua generatie de copii este inculta, deoarece nu a citit “Neamul Soimarestilor”; bineinteles, mai sunt si multe alte afirmatii pe care eu le-am resimtit ca fiind rautacioase si nu am fost de acord cu ele. Ideea articolului in sine cred ca avea ca scop declansarea unui semnal de alarma si, foarte bine, asta a facut. Insa, per total, nu mi se pare nimic altceva decat o mare exagerare sa le ceri copiilor din ziua de azi sa traiasca rupti de lumea ce ii inconjoara si de beneficiile vremurilor moderne.

Traim inca de mici inconjurate de femei cochete, iar mamele noastre ne spun constant ca trebuie sa fim ingrijite, sa mirosim frumos, sa fim frumos pieptanate, sa nu purtam haine sifonate sau neasortate – mai pe scurt, sa fim aranjate. In fiecare zi, le vedem pe mamele noastre, pe prietenele lor si chiar pe bunicile sau matusile noastre aranjandu-se cat mai mult cu putinta. Pentru ele e ok sa fie business-woman, sa isi aleaga cu grija tinute smart-casual sau rochii de seara, machiaje si parfumuri scumpe sau chiar sa se declare fashioniste si sa le admire lumea pentru asta. Ce e in neregula ca si noi, fetele, sa invatam ca trebuie sa aratam cat mai bine in fiecare zi? Daca vreau sa arat foarte bine pe strada sau la scoala, nu inseamna ca voi fi machiata in exces si cu buricul la vedere, dar e foarte posibil sa fac apel la cateva trucuri de ingrijire si la cateva produse cosmetice.

Toata aceasta mare tevatura legata de machiaj este extrem de interesanta si naste multe controverse. Eu, personal, in fiecare zi in care fac ceva in public sau in care chiar merg la scoala, ma dau cu putin fond de ten. Nu stiu ce parere v-ati creat despre mine, dar mie nu mi se pare ca am un aer de delincventa care se machiaza strident si se imbraca vulgar. Bineinteles, nu sustin ca trebuie sa machiem si sa pensam copiii de la zece ani dar, la un moment dat, o sa o faca. Totul vine treptat. Poate sa fie in joaca sau dintr-o nevoie. Pe la 11-12 ani fetelor (dar si baietilor), din cauza schimbarilor varstei, incep sa le apara primele semne ale acneei. Majoritatea copiilor din ziua de astazi sunt extrem de rai si de cruzi, mi s-a intamplat chiar mie sa ma trezesc ca vreun coleg prost crescut rade de mine pentru ca am cateva cosuri, iar pentru a evita asta, in afara faptului ca am mers la medic si la estetician (si, datorita ingrijirii primite laCareless Beauty by Elena Oancea, aproape am scapat de tot de aceasta problema) am invatat sa folosesc putin corector sau fond de ten pentru a ascunde niste semne pentru care nu aveam chiar nicio vina. In plus, eu am invatat ca produsele cosmetice nu dauneaza semnificativ, atata timp cat in fiecare seara si, de ce nu, dimineata, ne curatam tenul foarte bine. Partea asta vine, deci, dintr-o necesitate. Eu chiar nu cunosc fete cu ten perfect care sa si-l acopere. Mai incolo, dupa ce mai cresc, poate vor vrea sa isi accentueze niste trasaturi frumoase, nu neaparat cu blush sau fard de pleope, dar sigur cu mascara, care e un produs cu efect minunat. Si la partea cu pensatul este la fel –  de la o varsta care difera de la om la om, devine necesar, asa cum, pe masura ce crestem, ne obisnuim sa folosim putin gloss, un strop de parfum… In materie de ingrijire si infrumusetare, nu este ca la permisul de conducere pe care ni-l putem lua doar de la optsprezece ani. Nu exista permis pentru folosirea rimelului si sunt sigura ca adolescentele care il folosesc nu il poarta cu intentia de “a agata” baieti, cel putin nu cele pe care le cunosc eu, ci doar pentru a se simti ele bine. Pana la urma, asta conteaza cel mai mult, sa te simti bine in pielea ta, sa fii sigur pe tine si increzator, nu-i asa?

Hainele, iarasi, sunt un factor important in parerile pe care si le fac oamenii despre noi. Este un proverb, “După coajă se vede pomul, după haină, omul.”. Cu toate ca nu sunt in totalitate de acord cu el, lumea pare ca il urmeaza. Tot in articolul controversat despre care va ziceam la inceput am gasit mustrari la adresa parintilor care isi lasa fetele sa poarte pantaloni mulati. Nu prea inteleg de ce ar fi ceva gresit, atata timp cat toata lumea ii poarta de ani de zile, chiar si cei nu tocmai zvelti, fara sa se fi intamplat ceva grav din cauza lor. Nici nu pot zice ca te fac sa arati mai provocator. Poate la un moment dat erau priviti astfel, dar vremea aceea a trecut de mult, deoarece, asa cum am zis, acum si bunicile ii poarta si multora le sta chiar bine.

Am auzit de multe ori doamne care rad de fetele care se considera “cool”. Eu nu rad de doamnele mai in varsta care sunt “fashioniste”, nici de “trendy-ladies” – le inteleg si le sustin, si cred ca pot sa ma mandresc cu faptul ca sunt “cool”, atata timp cat asta inseamna ca sunt un copil bun, harnic, cu note bune, dar care se si imbraca frumos, citeste carti in engleza, asculta muzica buna si arata ingrijit intotdeauna. Nu port sosete albe si guleras apretat, ci pantaloni scurti sau rochii, putin parfum si fond de ten, iar parul mi-l ondulez cateodata, fiindca asa e cool in generatia mea. De ce sa condamnati ceea ce voi nu ati facut doar fiindca ati prins alte vremuri?

Eu cred ca fiecare mama, daca e deschisa, buna, iubitoare, invata sa isi sfatuiasca copilul de bine. Pana la urma, tot ce vrea e ca fata ei sa fie fericita, frumoasa si implinita. Nu cred ca exista vreo mama care vrea raul copilului ei. Si mai cred ca o relatie mama-fiica se construieste pe baza intelegerii si invatarii venite si dintr-o parte, si din alta. Eu cred ca sunt o norocoasa, dar nu toate prietenele mele sunt… Asa ca ma gandesc uneori ca ar fi buna si o scoala a mamelor, la care sa predam noi, fiicele

P.S. Ma pregatesc cu mari emotii sa plec la sfarsitul saptamanii viitoare in tabara din Marea Britanie, Academic Summer, o tabara gasita cu ajutorul IntegralEdu, si promit sa fiu atenta cum sunt vazute asemenea lucruri si acolo si sa revin asupra acestui subiect.

Ilona Nastase are 14 ani (sper ca nu te-am facut mai mare, Ilona mea draga). E un copil frumos, curat și curajos, așa cum mi-aș fi dorit sa fi fost eu la vârsta ei. A crescut sub ochii mei si nu stiu un moment din întâlnirile noastre care să nu merite a fi pus in ramă. Mi-e dragă Ilona, așa cum draga peste poate mi-e si mama ei , ALice Nastase Buciuta. Scrierea de fata a fost preluată din Jurnalul Ilonei. Mai multe opinii ale Ilonei puteti citi aici.

 

Foto: Laura Williams are 19 ani. Ii puteti vedea fotografiile pe https://www.flickr.com/photos/laurawilliams_x/