Ieri pe Yahoo, la știrile de lifestyle, fericirea și nefericirea au ținut capul de pagină. Pe www.csid.ro eram informați că există 5 semne ale nefericirii, autorul necunoscut lăsându-ne să deduce că, dacă rezolvăm câteva probleme – reducem timpul de stat la televizor, ne rezolvăm divergențele cu partenerul de cuplu, scăpăm de stress, scăpăm de insomnie și o lăsăm mai moale cu shoppingul – nefericirea, care ne pândește mai ceva ca Tom pe Jerry, o să fugă ca dracu de tămâie.
Ca să ne câștigăm fericirea, trebuia să urcăm un post mai sus, să facem click pe www.cosmopolitan.ro unde găseam ( multumesc, Elohim!) cele 10 reguli ale fericirii, sintetizate de trei savanți deștepti (ale căror studii le-am urmărit și eu cu interes cu vreo opt ani în urmă), actualmente profesori la Stanford – psihologul Sonja Lyubomirsky si cercetătorii Ed Diener si Robert Biswas-Diener. Cele zece prounci ale fericirii sună așa:
- Savureaza micile moment (de acord!)
- Nu te mai compara (usor de zis, greu de facut)
- Uita de bani si putere (Ha!)
- Stabileste scopuri si munceste pentru a le atinge (De parcă nu am face toti asta! Partea proasta e ca făcând asta, sansele de a ti se naste fericire sau nefericire sunt egale cu acelea de a ti se naste un baiat sau o fata.)
- Ia initiativa la birou (si o sa te trezesti cu o statuie)
- Fa-ti prieteni si pretuieste-ti familia (de acord, din nou, cu condiția să cauți prieteni adevărați)
- Fa sport in aer liber (da, da si iar da, si chiar de nu vei găsi fericirea vei fi o nefericita sanatoasa)
- Vezi partea plina a paharului… intotdeauna (?????!!!!!!)
- Multumeste din suflet (100% de accord)
- Fă cadouri, multe cadouri! (…dacă poți)
Evident, comentariile din paranteze, în italice, îmi aparțin și, oricât de nefericite (sau fericite) vi s-ar părea, nu vor să fie nici malițioase, nici necuviincioase. Doar că, vedeți voi, eu nu cred că fericirea are o rețetă și nici că nu cred că ar putea fi cuantificată în vreun fel. Nu are formulă matematică. E un soi de constelaţie plină de emoţii pozitive, o stare de bine, subiectivă, trăită intens, care nu se vrea schimbată, pe care nimeni nu o poate descrie cu adevărat și care, din păcate este trecătoare. Chiar şi cei mai veseli oameni sunt, uneori, copleşiţi de tristeţe, aşa cum cele mai morocănoase persoane au momentele lor de bucurie.
Chiar dacă știința a reușit să înregistreze manifestările fizice ale fericirii (prin 2000 sau 2001, Dr. Richard Davidson, profesor de psihologie şi psihiatrie la University of Wisconsin, în articolul său publicat în Proceedings, publicaţia oficială a Academiei Nationale de Ştiinţe, a fost primul care a demonstrat „că starea de fericire nu e doar un sentiment vag, inefabil, ci o stare fizică a creierului”, manifestată în cortexul prefrontal stâng) nu a reușit să se lămurească nici până la ora actuală dacă agitaţia din cortexul prefrontal stâng este cauza sau efectul stării de fericire, ca să ni se poate spune fără urmă de îndoială ”asta e pilula pentru fericire, asta trebuie să faceți pentru a fii fericiți!”
Se crede că fiecare om are propria măsura fericirii înscrisă în codul genetic (precum masa corporală, culoarea ochilor, lungimea picioarelor). Indiferent ce se întâmplă în viaţa noastră – bun, rău, spectaculos, oribil – avem tendinţa să ne întoarcem mereu la doza de fericire ce ne-a fost programată genetic. (Un studiu făcut în 1978, în Statele Unite, la care au participat câştigătorii loteriei din acel an, a arătat că, indiferent de suma câştigată, nici unul dintre norocoşi nu a înregistrat un grad de satisfacţie semnificativ mai mare decât grupul de control.) Inclusiv persoanele care au suferit un accident devastator, după ce depăşesc primele faze de furie, frustrare şi anxietate (după aproximativ opt săptămâni spun savanții), tind să revină la starea iniţială de fericire (deşi e prea puţin probabil ca aceasta să mai poată fi atinsă). Acest fenomen este numit de psihologi „adaptarea la circumstanţe”. Există doar două evenimente nefericite care solicită o perioadă cu adevărat extinsă de recuperare psihică, spune Diener (același savant citat în articolul din Cosmopolitan, supranumit Dr. Hapiness pentru că toată cariera nu a facut altceva decât să scormonească fericirea sau nefericirea altora): moartea soţului/soţiei sau a unui copil şi pierderea jobului. O văduvă are nevoie de cinci-opt ani pentru a-şi reveni la starea iniţială de bine, după pierderea suferită, iar părinții ce și-au pierdut un copil e posibil să nu își revină niciodată.
Așadar, revenind la rețetele citate mai sus, mă întreb: e posibil ca un singuratic să fie mai fericit dacă iese în lume şi-şi deschide sufletul în faţa altor oameni? Putem să nu ne comparăm cu ceilalți din jur când întreaga evoluție a societății umane e bazata pe concurență, mascată sub titlul de ”instinct de supraviețuire”? Şi poate oare un pesimist să înveţe să privească partea plină a paharului? Accept ipoteza că jurnalele de mulţumiri acţionează ca nişte baghete magice asupra vieţilor noastre, dar câţi dintre noi avem răbdarea şi puterea şi timpul să le umplem cu gânduri de recunoştinţă an după an? Să fie personalitatea umană într-atât de fexibilă încât un individ îşi poate schimba gândirea de bază, pentru a copia un stil?
Chiar și unii psihologi au mari semne de întrebare. „Dacă eşti un pesimist care obişnuieşte să calculeze în avans ce ar putea merge rău, pentru a-ţi putea lua măsurile de precauţie, înseamnă că această strategie este cea mai potrivită pentru tine. S-ar putea ca o atitudine pozitivă asupra situaţiei să te dezechilibreze complet”, crede Julie Norm, profesor de psihologie la Wellesley College..
Cine are dreptate? Habar n-am. Dar cred că puţină generozitate şi un strop de recunoştinţă nu pot să ne dăuneze. Aşadar… le mulțumesc colegilor mei de breaslă pentru articolele publicate, vă mulţumesc și vă sunt recunoscătoare tuturor pentru timpul acordat acestui articol şi vă doresc, din suflet o viaţă fericită!