Urasc ziua de luni!

Am avut încă o noapte grea, cu un somn agitat, întrerupt de treziri repetate.  Nici nu mă așteptam la altceva: a fost noaptea zilei de luni! Iar eu urăsc lunea de când mă știu!

Fantoma ei începe să mă bântuie încă de duminică. (De fapt, duminica mea se naște moartă, ucisă de ziua de luni.) Mă privește peste umăr, în oglindă, în timp ce mă spăl pe dinți. Se ține după mine prin bucătărie, în timp ce le pregătesc micul dejun celor mici. Mă ridică din fotoliu în mijlocul filmului, amintindu-mi că mă așteaptă o săptămână infernală. Iar când îi citesc Anastasiei povestea de seară, râde de mine în hohote sadice. Ziua de luni este stresul vieții mele!

Am citit undeva că s-a dovedit ştiinţific că  simpla acţiune de a coborî din pat dimineața generează organismului o anumită doză de stres. Cu câteva ore înainte de a ne trezi, o anumită regiune a creierului, minusculă, situată la baza cerebelului, numită hipotalamus, trimite un impuls scurt, care activează glandele suprarenale. Acestea încep să pompeze cortizol (hormonal stresului), iar organismul se trezeşte, ca la semnalul unui ceas deşteptător. Nivelul de cortizol creşte imediat după deşteptare… şi creşte… şi creşte…  până la punctul în care ne face să urlăm „Ah, la naiba! Începe o nouă zi”. (Aşa se explică faptul că majoritatea atacurilor de cord sau a accidentelor cerebrale se produc între ora 6 şi 8 dimineaţa, în special în zilele de luni.)

Insa cortizolul e un hormon cu acţiune îndelungată, chiar dacă mai rămânem în aşternut o vreme după deşteptare, încercând să ne relaxăm, organismul nu pierde nici un strop din ceea ce a produs de dimineaţă.  Nu din rea intenție, ci ca să ne protejeze de şocul unei zile noi. Hipotlamusul opreşte semnalul numai când nivelul de cortizol a atins punctul maxim. Organismul nostru are propriul buton de pornire /oprire şi nu ascultă decât de sine însuşi. Apoi, la interval de câteva ore, începe să scadă şi coboară pe parcursul zilei, cu câteva tresăriri pe ici pe colo.

Toate aceste reacții sunt amplificate în zilele de luni, în ianuarie sau la întoarcerea din concediu. Iar în cazul meu, cred, sunt duse la absurd,  până în acel punct critic în care se activează instinctul ” mușcă sau fugi”. Numai așa îmi explic de ce în zilele de luni sunt fie agresivă și agasantă ca un țânțar, fie îmi vine să-mi pun o pungă în cap și să mă ascund sub pat.

O vreme am studiat subiectul cu o oarecare speranță și am încercat cu credință o mulțime de remedii care, probabil, funcționaseră pentru alții. M-am întins ca o pisică înainte de a coborî din pat, pentru a stimula circulația sanguină și pentru a-mi iriga creierul (zice-se că aceste mișcări stimulează producția de serotonină – hormonul stării de bine). Am mâncat ciocolată la prima oră a dimineții, sau, dimpotrivă, am băut sucuri de fructe stoarse chiar de mine, cu propriu-mi storcător (chiar dacă sunetul lui, la ora șase a dimineții, îmi rănea creierul ca o mie de ceasuri deșteptătoare la un loc). Am făcut dușuri scoțiene și masaje cu ulei de levănțică. Am meditat cu ochii în tavan și am făcut exerciții de respirație. (De fiecare dată când expiri, creierul trimite semnale nervului vagus să încetinească ritmul de contracţie a muşchilor cordului. De fiecare dată când inspiri, semnalul slăbeşte, iar inima o ia din nou la trap. Inspiri, bate mai repede. Expiri, bate mai încet. Inspiri, repede; expiri, încet. Este un ritm care ne protejează inima şi o ajută să reziste uzurii.) Am încercat să mă trezesc cu muzică raggae, cu muzică  clasică, fără muzică, cu orăcăit de broaște…  Iar timp de o săptămână chiar am sperat că voi reuși ”să mă unesc cu universul pentru a mă umple de vibrația lui pozitivă”, cum recomanda un mare terapeut american. În zadar!  Ziua de luni a fost mereu mai puternică decât mine.

De azi, însă, voi schimba tactica: mă voi preface că încă duminică. Sau, și mai bine, voi pretinde că e deja marți.